Mihail Sadoveanu: Toată viaţa am scris pentru dezrobirea acestui neam.

Astă noapte m-am desprins cu greu, în zori, din aluatul unui vis incredibil de frumos. Se făcea că am vizitat pe rînd apartamentele modeste ale Troicii noastre cea de toate zilele – Timofti, Candu, Filip – şi în fiecare dintre ele am văzut tronînd la loc vizibil următoarele cuvinte scrise la 1787 de Thomas Jefferson, om politic şi preşedinte american: Dacă ar fi ca eu să decid dacă trebuie să avem un sistem de guvernare fără a avea ziare sau ziare fără a avea un sistem de guvernare, nu aş ezita să prefer cea de doua (posibilitate).

De regulă, visele frumoase, tonice, dătătoare de speranţă au o finalitate practică inversă.

Dacă, bunăoară, visezi un set de linguriţe de aur, să ştii că mîine Valeriu Ghileţchi, acest Volodea Dubinin al circului politic moldovenesc, va pupa, sub privirile înduioşate ale distinşilor Vladimir Plahotniuc şi Marian Lupu, vreun post de ambasador/sinecurist prin vreo fundătură... franceză/belgiană din Europa.

Dacă, de exemplu, visezi că în Moldova există presă liberă, apoi să ştii că democraţiei i s-a pus o botniţă oligarhică „prin care nu pîlpîie nici iarba”.

Căci nu e de glumă – fraudarea alegerilor din 30 octombrie este demult în plină desfăşurare: 1) conform listelor de alegători făcute publice în septembrie de către CEC, numărul votanţilor în Moldova ar fi crescut artificial cu aproximativ 1. 000. 000 pe persoane; 2) mediile moldoveneşti sînt controlate în proporţie de 80% de Plahotniuc, iar populaţia, mai ales de la ţară, se află într-o derută informaţională greu de descris.

Într-o asemenea, Igor Dodon, simpatia clară a majorităţii electorilor, devine preşedinte numai în cazul în care cîştigă alegerile din primul tur; turul doi al alegerilor va fi cîştigat de Maia Sandu, căreia resursa administrativă îi va pune filantropic în desaga electorală cei 1. 000. 000 de votanţi crescuţi artificial. Vă daţi seama: marele om de cultură Emil Loteanu, decedat în 2003, figurează şi azi! ca votant activ în registrele Comisiei Electorale Centrale, iar ca dînsul mai sînt, în listele electorale, încă vreun milion de suflete moarte!

Ziariştilor şi piţipoancelor gazetăreşti de la Chişinău le place să turuie că presa ar trebui să fie a patra putere în stat. Corect. Dar cum “ar trebui să fie”? Prin decret prezidenţial? Prin mană cerească?

Ca să fie, fiecare ziarist e chemat să lupte, să-şi asume funcţia de cîine de pază sau de lup sanitar menit să apere interesele societăţii, ale omului de rînd, de eventualele abuzuri de putere şi erori comise de instituţiile de stat şi oficialităţi.

Da, anume cîine de pază, principiu după care acţionează presa din ţările-ţări. Prin definiţie, un cîine de pază trebuie să fie rău, căci numai în felul acesta îşi poate justifica menirea.

Ori eşti rece, ori eşti fierbinte: pe cei călduţi, cu temperatură incertă (cea mai periculoasă dintre temperaturi – spun medicii), cu fundişorul lor frumos, drag şi luminos în două şi chiar patru luntri, Dumnezeu îi scuipă de pe limbă. Ce om normal la minte îşi ia la casă un cîine viteaz de taie mămăliga în două?

O presă combativă în limitele decenţei, scutită de constrîngeri ideologice şi financiare constituie cea mai bună garanţie de manifestare a unui proces democratic viguros.

Fiindcă sînt suferinzi cu duhul, conducătorilor noştri le sare capsa la orice frază critică mediatizată. Ei nu pot să înţeleagă că din binomul Putere-Presă combatantă are mereu de cîştigat primul element. Prin atitudinile, atenţionările sale în cadrul adevărului o presă puternică, neaservită banului oligarhic, neconjuncturistă şi activă face ca puterea că fie ferită de anumite pericole, să nu dea în gropi la tot pasul. Şi, din contra, cu cît e mai servilă, mai linguşitoare, mai “călduţă” şi mai anemică presa, cu atît e mai beteag Cucurigul Suprem al unei ţări.

Spiritul critic, pe care îl vrem, odată şi odată, instaurat şi în Moldova, ne dă pinteni să fim sinceri şi să recunoaştem că deocamdată noi nu avem (sau: nu vrem să avem) spirit critic – adevăratul izvoditor de Libertate. Deocamdată avem doar mentalitate de turmă, exprimată prin îndemnul secular Taci şi înghite! Rezultatul e că lichelele, semidocţii şi cei făcuţi cu degetul peste noapte ne-au călărit ieri şi azi aşa cum au vrut. Nimic mai frumos decît un prinţ persan pe un cal moldovan (proverb din jitniţa de aur a neamului).

Bun e călăreţul, n-ai ce zice, însă şi noi, călăriţii, nu sîntem mai prejos. Dorim să supravieţuim oricum, de aceea părinţii, rudele şi profesorii ne spun cu regularitate de metronom: “Taci, nu te pune cu puterea”. Nimeni nu a zis şi nu zice: „Să nu taci! Fii tare şi luptă, Ioane!” Bineînţeles, atunci cînd ai dreptate.

Să privim la noi dintr-o parte şi vom avea imaginea precisă şi clară a sclavului în genunchi. Nu e de-ajuns că e rob, încă mai e şi în genunchi… O mai tristă imagine nici că poate să existe pe pămînt.

Există un singur mijloc prin care poate fi spartă, făcută ţăndări această imagine: spiritul critic. Condiţia noastră naturală, structurală este libertatea – stare dificilă, dramatică, dar totodată şi obligatorie. E mai uşor să fii copac în pădure decît om. Cu toate acestea, trebuie să fim oameni, în orice condiţii şi în orişice situaţii ne-ar arunca viaţa asta toujours parşiv de frumoasă.

Spirit critic vom avea numai atunci cînd absolut “… tot ce mişcă-n ţara asta…” – intenţii, gesturi, eforturi fizice şi intelectuale – se va materializa în acţiuni social-politice concrete, în valori morale, cultural-artistice şi materiale trecute prin flacăra purificatoare a unui sever, necruţător examen de conştiinţă.

Bunăoară, acum cică raşchetăm, radem de pe noi jegul trecutului. Dar între timp se depune, tot straturi peste straturi, şi jeg, rapăn fals democrat-naţional(ist). Ce facem cu el? De ce nu-l sancţionăm prompt? Nu e o laşitate să-l transferăm iresponsabil pe umerii copiilor şi nepoţilor noştri? Păi, domnii mei democraţi numai cu numele, cu o asemenea politică de oaie creaţă niciodată nu mai răzbim noi la liman, la “huceag de aluniş”!

Desigur că ne va fi extrem de greu, fiindcă adevărul îl sperie de moarte şi pe tiran, şi pe sclav. În aceeaşi măsură!

Aşadar, toamna asta (nici nu ştim măcar dacă venirea ei a fost sau nu autorizată de Preşedinte) cere imperios de la noi nu risipă de romantism, ci acţiuni menite să ne scoată din starea, din atitudinea de sclav în genunchi. A sosit timpul ca adagiul cartezian Cuget, deci exist să fie secondat în activitatea noastră cotidiană de sentinţa modernă Agito, ergo sum. Adică exist pe atît pe cît acţionez. Orice cugetare care nu acţionează este, pînă la urmă, într-un act de laşitate.

Iar ca să te ridici din genunchi trebuie să faci cel puţin cîteva lucruri absolut obligatorii: 1.să crezi (că poţi să te ridici); 2. să vrei (să te ridici); să acţionezi (omul este suma faptelor sale) şi 4. să nu-ţi fie teamă (cu excepţia fricii/ruşinii faţă de Dumnezeu, Instanţa Morală Supremă).

Cea mai teribilă armă a satrapilor, furherilor, căpitanilor şi tiranilor de ieri şi de azi este Frica. E cea mai grozavă invenţie a lor. Au aplicat-o atît de cinic, de consecvent şi de abil, încît ne macerează, ne demagnetizează energiile frica să vorbeşti prea mult, frica să vorbeşti în somn, frica de copiii tăi, frica de bărbatul tău, frica de tine însuţi/însăţi. Asta-i cel mai grav – frica de tine însuţi!

Adevăratul curaj este să învingi frica din tine, este să lupţi fără speranţă. Principalul aliat al călăului este tăcerea victimei. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, din genunchi! Nu fi Timofti, strigă în gura mare atunci cînd se încalcă Legea Supremă a ţării tale sau se constată acte de corupţie la toate nivelurile societăţii.

Dinu MIHAIL