SACRIFICIUL NEBUN AL LUI LIVIU REBREANU. SI-A IUBIT SOTIA ATIT DE MULT, INCIT I-A RECUNOSCUT COPILUL FACUT CU UN ALT BARBAT

Liviu Rebreanu a fost, în realitate, un romantic incurabil, om superstiţios care a avut vise neîmplinite şi un scriitor obsedat de muncă. Şi-a iubit soţia atît de mult, încît i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat.

Pînă la romanul realist creat la maturitate, Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de dragoste. S-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă şi urmare a primilor fiori ai dragostei a început să scrie poezii. Era în clasa a III-a la Liceul nemţesc din Bistriţa cînd şi-a pus pentru prima dată sentimentele pe hîrtie. Creaţiile de la începuturi nu au fost publicate niciodată.

”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, la maturitate, într-un interviu acordat revistei ”Rampa”, apărut în 1933.

Îndrăgostit şi romantic

Creatorul romanului realist ”Ion” a fost un veşnic îndrăgostit. În 1921 şi-a legat destinul de Fanny Rădulescu, femeia care avea să-i rămînă alături pînă la finalul vieţii. A iubit-o atît de mult pe Fanny, încît i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi. Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Rebreanu însă gura lumii nu a contat şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil.

N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile materiale ale tatălui. Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atît de geloasă, încît într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu care se îndrăgostise de scriitor. Multe au fost doamnele vremii care i-au dat tîrcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat. Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul ” Mărturisire”.

”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cîntecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.

Fanny a fost femeia căreia i-a rămas fidel şi devotat pînă la moarte. Corespondenţa dintre cei doi soţi, pe parcursul căsniciei, dezvăluie în scriitorul devenit celebru pentru realismul din romane, un romantic incurabil. ”Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mîndri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vîrsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, cînd e prea tîrziu”, mai scria Rebreanu.

Scriitor meticulos dependent de cafea şi ţigări

Rebreanu scria numai noaptea, ajutat de cafea şi ţigări pentru că numai noaptea îi oferea liniştea necesară actului creaţiei. Se spune că în nopţile inspirate îl prindeau zorii zilei treaz creînd, după a douăzecea ceaşcă de cafea. Şi-a descris nopţile de lucru în interviul dat în 1933.

”Mai întîi de toate, trebuie să am linişte completă şi, fiindcă n-o găsesc decît noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personagele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cît mai multă linişte mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se punea la dispoziţie o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat, pentru a face opera aceasta de incubaţie şi creaţie literară. Iau loc la birou, între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu pînă la 6-7 dimineaţa”, spunea Liviu Rebreanu.

Scriitorul şi-a mărturisit dependenţa de cafea şi ţigări, nelipsite în nopţile lungi de creaţie. ”Ca să pot rezista atîtor nopţi albe, mă întreţin cu cafele şi ţigări. Aceasta nu înseamnă că dacă iau loc la birou scriu neapărat. De multe ori nu izbutesc decît să înşir cîteva rînduri şi, recitindu-le în zori, să mă văd nevoit de a le arunca la coş. În medie, într-o noapte scriu cam patru, cinci pagini” mai mărturisea Rebreanu în acelaşi interviu.

Beat de muncă

Un om beat de muncă, aşa era văzut Rebreanu în perioadele în care lucra la un roman. Scria la masa de lucru de lîngă bucătărie, ore în şir, oprindu-se doar pentru a se răcori cu apa de la chiuvetă. ”Cînd se arată în lume Rebreanu părea ca un om beat de muncă ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale. Oficiul lui esenţial se desfăşura la masa de lucru, alături de bucătărie unde clocotea a douăzecea ceaşcă cu cafea a nopţii, lîngă robinetul sub care îşi punea din cînd în cînd fruntea înfierbîntată”, povestea Tudor Vianu despre scriitor.

Un om foarte superstiţios

Scriitorul realist era, în viaţa de zi cu zi, un om foarte superstiţios. Nu pleca la drum Marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. ”Am toate superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la drum Marţea, nu încep lucrul Sîmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil – 13 în schimb îmi e simpatic – cum ies şi văd un popă, ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan, îmi pare bine. Cred în semne, în bătaia ochiului stîng, ochiului drept. Cred în visuri şi caut să le explic”, mărturisea Rebreanu.

A scris ”Pădurea spînzuraţilor” inspirat de moartea fratelui

Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost executat prin spînzurătoare în 1917, la pădurea Ghimeş-Palanca, fiind condamnat la moarte pentru crimă, dezertare şi spionaj. Rebreanu a aflat de moartea fratelui său, abia în 1919. Se spune că scrisorile trimise de fratele său de pe front l-au inspirat să scrie un roman despre atmosfera de război. Moartea lui Emil Rebreanu i-a inspirat, într-un final, celebrul roman ” Pădurea Spînzuraţilor”. Rebreanu a vizitat locul în care fratele său a fost executat şi timp de patru ani a lucrat la roman. A început ” Pădurea Spînzuraţilor” în 1919 şi cartea a fost publicată în 1922.

Nu se ruga niciodată

Deşi se considera un om credincios, nu se ruga niciodată. ”Cred în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată. Nici nu-i nevoie de acest lucru cînd îl porţi pe Dumnezeu mereu cu tine”, spunea Rebreanu în 1933.

Vise neîmplinite

Rebreanu şi-ar fi dorit să fie un medic de succes, să facă înconjurul lumii şi să cînte din armonică. Nu s-a făcut medic din cauza lipsurilor financiare din tinereţe care l-au împiedicat să urmeze Facultatea de Medicină. De muzică, o altă pasiune a sa neîmplinită, nu s-a ocupat din lipsă de timp. ”Între altele, regret că nu m-am făcut medic. Mi-a fost foarte dragă medicina şi n-am urmat-o numai din lipsa mijloacelor financiare. Aş fi vrut să cînt bine din armonică. Am o armonică, dar n-am avut timp să devin un virtuos al ei”, mărturisea Rebreanu în interviul din 1933. Scriitorul şi-a dorit să facă înconjurul lumii şi să stea măcar două luni în Rusia Sovietică. Nu şi-a îndeplinit visele de la maturitate, dar mărturisea că şi-a atins idealul din tinereţe. ”Mi-am realizat visul tinereţii mele. Trecînd peste toate vicisitudinile vieţii, am ajuns să scriu şi în scrisul meu să realizez ceva. În materie de literatură şi artă, idealul e atît de îndepărtat, încît e imposibil să-l realizezi complet”, mai spunea Rebreanu în interviul din 1933.

Elisabeth BOULEANU

Socialmai mult
15.11.18 - 17:34
15.11.18 - 15:10
15.11.18 - 15:09
15.11.18 - 11:43
15.11.18 - 11:40
14.11.18 - 18:22
14.11.18 - 18:01
14.11.18 - 15:42
14.11.18 - 12:37
13.11.18 - 16:00
13.11.18 - 15:58
13.11.18 - 11:24
12.11.18 - 18:11
12.11.18 - 16:30
12.11.18 - 15:03
12.11.18 - 10:43
11.11.18 - 11:08
10.11.18 - 14:42
09.11.18 - 18:39
09.11.18 - 17:55