Monumentul lui Ştefan cel Mare

Istoria lui este plină de zbucium şi frămîntări, aşa precum a fost şi viaţa ilustrului domnitor, despre a cărui operă politică Lucian Blaga spune că este „mica noastră veşnicie revelată în timp”: „Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuţile lor, suficiente să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale”.

În opinia poetului şi filozofului român, atunci când domnitorul plăsmuia o ţară de “largă respiraţie istorică”, moldovenii au fost abătuţi din drum şi “scoşi din destin”: „De astă dată lipsa de noimă a istoriei noastre poartă în manuale titlul: expansiunea imperiului otoman. Un al doilea prilej atît de prielnic pentru desfăşurarea pe plan major a matricei stilistice româneşti nu se va mai da niciodată românismului”.

Monumentul lui Ştefan cel Mare e amplasat în unghiul nord-estic al Grădinii publice centrale. A fost dezvelit la 29 aprilie 1928, cu ocazia aniversării a zecea de la Unirea Basarabiei cu România. Este opera de căpătîi a sculptorului Alexandru Plămădeală şi a arhitectului Eugen Bernardazzi, fiul ilustrului arhitect al Chişinăului Alexandru Bernardazzi.

Destinul monumentului se desprinde din plăcile de bronz pe care este imprimat Hronicul ce conţine textul:

29 aprilie 1928 -- instalat prin osîrdia fiilor Basarabiei.

28 iunie 1940 – evacuat la Vaslui. Soclul rămas la Chişinău – demolat.

25 august 1942 – readus la Chişinău. Postat în faţa Arcului de Triumf.

20 august 1944 – evacuat la Craiova.

1945 – reinstalat la Chişinău.

1972 – strămutat cu 18 m spre uitare – în adîncul parcului. Dar în anii ce au urmat, basarabenii cu numele lui Ştefan cel Mare pe buze au repurtat trei victorii de răsunet: limbă de stat, grafie latină (31 august 1989), drapel tricolor (27 aprilie 1990), suveranitate (23 iunie 1990);

Astăzi – 31 august 1990 – reaşezat la locul iniţial, restabilite inscripţiile autentice. Soclul – durat din aceeaşi piatră aleasă din stîncă de meşteri din Cosăuţi.

Ceea ce nu se scrie pe plăcile de bronz nu este mai puţin interesant. Istoria făuririi monumentului este una impresionantă şi a fost mărturisită chiar de soţia artistului plastic, Olga Plămădeală, mărturisire pe care o găsim în monografia Sofiei Bobernagă “Alexandru Plămădeală” (Chişinău, 1981):“În vara anului 1924, Alexandru Mihailovici a fost înştiinţat că, la Chişinău, s-a înfiinţat un comitet pentru înălţarea unui monument al domnitorului Ştefan cel Mare. Preşedintele comitetului a încercat să-l convingă pe A. M. Plămădeală să facă machetele sculpturii, fără a fi încheiat un contract, deoarece la acea oră comitetul nu dispunea de nici un ban. A. M. Plămădeală a căzut de acord să schiţeze machete, dar a cerut să-i fie alocată măcar o sumă infimă de bani, pentru a vizita locurile istorice pe unde Ştefan cel Mare a trecut biruitor cu sabia. Ideea monumentului l-a captivat pînă într-atîta pe Alexandru Mihailovici, încît el trăia numai cu gîndul la dînsa: nopţi şi zile la rînd făcea schiţele ansamblului general. A. M. Plămădeală a plecat la mănăstirea Voroneţ pentru a lua cunoştinţă de frescele pe care au fost înveşnicite chipurile domnitorului şi ale membrilor familiei lui. În bibliotecile din Cernăuţi şi Iaşi el a consultat numeroase documente istorice”.

Scrierea unei cărţi sau crearea unui monument de valoare este o lungă poveste de bucurie şi chin. Bineînţeles, au existat mai multe variante ale sculpturii voievodale. Ultima dintre ele a fost acceptată unanim de către membrii comitetului. Aceeaşi Olga Plămădeală spune:„Toţi cei prezenţi au rămas uimiţi privind capul lui Ştefan: trăsături pur moldoveneşti, faţa întristată şi, totodată, plină de mînie. Se simte că domnitorul clocoteşte într-însul şi e gata oricînd să pornească cu foc şi sabie asupra păgînătăţii şi nedreptăţii”.

Ştefan cel Mare populează masiv creaţia noastră orală şi scrisă. De asemenea, Ştefan este frecvent întîlnit în anecdotele contemporane pe teme istorice. Unii se supără, zicînd că este o impietate să faci bancuri despre o “icoană”, despre o personalitate atît de ilustră. Din punctul nostru de vedere, asta arată că Ştefan trăieşte, că el este viu şi astăzi.

Mai mult decît atît, el populează visele şi amintirile noastre. Între noi şi Ştefan există parcă o tainică şi tulburătoare legătură în timp. Istoria este una, cu firul neîntrerupt al evenimentelor. Prin acelaşi fir nevăzut ca şi cum ni s-a transmis şi nouă o parte din marea energie a sufletului său zbuciumat. Aşa cum Dumnezeu de pe bolta Capelei Sixtine îl atinge cu degetul arătător pe Adam şi îi dă suflu, tot aşa Ştefan parcă priveghează şi îndrumă şi acum paşii noştri prin istorie.

Ca încărcătură simbolică (chipul, crucea, spada) şi ca tehnică de execuţie, opera în bronz a lui Alexandru Plămădeală este, indiscutabil, cel mai reuşit monument de forum public din cîte s-au dedicat pînă acum lui Ştefan cel Mare. Glorie recunoştinţei basarabene de atunci! Se pare că astăzi “Recunoştinţa e ceea ce ne lipseşte cu desăvîrşire. S-ar putea ca tocmai acest viciu să pună cruce însăşi existenţei neamului care atare…” (Ion Druţă, Lupaniada: Înălţarea şi prăbuşirea unei epoci. - Chişinău, Editura “Cadran”, 2012).

Istoria nu se face cu conjuncţia dacă. Bunăoară: dacă am avea bani; dacă ploaia ar veni la timp; dacă Traian Băsescu – acest Maikăl Geksăn al unirii – ar avea puţin obraz, nu s-ar băga cu cizma plină de noroi în politica moldovenească... Băsesc, deci exist!

Totuşi, oare chiar ce-am fi fost şi cum am fi fost, dacă ni s-ar fi dat să fim moştenitorii, emanaţia unei ţări de “largă respiraţie istorică” plăsmuită de Ştefan?

Nu se ştie şi nici nu se va şti vreodată. Deocamdată se ştie cum sîntem azi, momentan-istoric: Departe de Europa, departe de Hristos (v. m.).

Adică sîntem în Moldova, mîndra ţară a Celor 7 “F”, care se descifrează în felul următor: Fură, Frate, Fără Frică, Fincă Fură Fiecare!

Mititeii fură cu ţîrîita, barosanii cu nemiluita. Barosani ca Filat, Plahotniuc, Chirtoacă sau Ghimpu, care au fost susţinuţi masiv de către Preşedinţia română la timonă cu vesălul, ghizdavul şi zglobivul Băsescu.

A apărut chiar şi un şlagăr, ce străbate Moldova în lung şi-n lat: Fură ei,/Furăm şi noi,/Nu ne temem de nevoi!

Dinu MIHAIL