Spionii de la Cambridge

Foto: un timbru sovietic cu imaginea lui Philby. Meritele sale au fost recunoscute abia după moartea sa. I s-a oferit postum distincţia de Erou al Uniunii Sovietice.

Moscova a căutat în permanenţă dovezi despre lipsa de loialitate a celor patru

Cu germanii la porţile Moscovei, în 1941 KGB-ul i-a ordonat lui Philby, încă o dată, să-şi scrie autobiografia, sperînd că în noua versiune avea să găsească unele discrepanţe cu care să-l confrunte. Chiar şi răbdătorul Phliby, despre care nu se ştie să fi spus vreodată ceva de rău despre KGB, s-a săturat. Agentul sovietic care îl controla a raportat la Moscova următoarele: „Recent, am discutat cu «S» şi am ridicat problema prezentării unei autobiografii complete şi detaliate, cu note privind toate contactele lui, toată munca sa alături de noi, instituţiile britanice etc. Dar «S» spune că nu are timpul necesar, că, în opinia sa, în acest moment atenţia ar trebui direcţionată către obţinerea informaţiilor, nu scrierea diverselor biografii. I-am atras atenţia asupra greşelii concluziilor sale.”

Cînd nu-l însărcina cu scrierea şi rescrierea rapoartelor despre sine, KGB-ul îi cerea lui Philby să afle numele cetăţenilor sovietici care ar fi putut fi recrutaţi de agenţii SIS aflaţi la Moscova. Cînd Philby a verificat dosarele SIS şi a transmis că nici un agent nu fusese încă recrutat, KGB-ul a dat aceeaşi misiune lui Blunt. Acesta a venit cu acelaşi răspuns, dar KGB-ul, în loc să accepte veridicitatea informaţiei, a ajuns la concluzia că Plant, ca şi Philby, e de fapt un agent dublu al britanicilor, şi că acea conspiraţie de infiltrare a englezilor e chiar mai mare decît îşi imagina.

Şi mai multe suspiciuni...

Odată ce KGB-ul s-a convins că cercul de spioni de la Cambridge făcea parte din conspiraţia antisovietica a britanicilor, s-a trezit în faţa unei decizii dificile. Cum să facă faţă acestei situaţii?

Dacă rupeau toate legăturile cu cei patru şi apoi aflau că de fapt ei fuseseră cu adevărat loiali Uniunii Sovietici, atunci KGB-ul ar fi fost tras la răspundere în faţa centrului politic. Ofiţerii care lucrau cu cei patru spioni ar fi putut fi acuzaţi de sabotarea misiunii şi ar fi putut sfîrşi în faţa plutonului de execuţie. În cele din urmă, sovieticii s-au decis să se prefacă, ca şi cum ar fi renunţat la suspiciuni, şi să facă tot posibilul pentru a-i convinge pe cei patru că au încredere totală în ei. Astfel, a continuat jocul suspiciunilor, al înşelăciunilor şi al duplicităţii.

Spionii de la Cambridge – care nici măcar nu erau văzuţi ca eroi comunişti la Moscova – îşi înşelau colegii, familiile şi ţara. Au făcut-o din credinţa sinceră că servesc o cauză mai bună prin intermediul unei agenţii de elită, KGB-ul, care îi trata excelent şi care părea că are încredere totală în ei. Dar în acelaşi timp, KGB-ul îi înşela la rîndu-i pe cei patru, crezînd că ei fac de fapt un joc dublu şi că trădează cauza comunistă.

Din această poveste, putem ajunge la mai multe concluzii. Poate cea mai importantă însă este că principala ameninţare la adresa serviciilor de informaţii vine nu din partea serviciilor de contra-informaţii din ţara în care acestea acţionează, ci din partea propriilor oameni. Într-o lume a minciunilor, înşelăciunilor şi trădării, serviciile de informaţii îşi păstrează buna judecată şi limpezime a minţii dezvoltîndu-şi propria imagine asupra a ceea ce cred că este adevărul. Agenţii care confirmă adevărul ales – chiar dacă acesta e fals – prosperă. Cei care îl pun la îndoială – chiar dacă au dreptate – sînt suspectaţi.

Cînd nu ai încredere într-un agent, cu cît mai valoroasă e informaţia pe care ţi-o transmite, cu atît mai mari sînt suspiciunile ce cad asupra lui. Cînd alţi agenţi îi confirmă informaţiile, suspiciunea se răspîndeşte, pîna cînd tot sistemul se prăbuşeşte. (va urma)