Războiul Rece a fost el, oare, unul strict politic?

Evident, curentul principal a fost cel politic: ameninţarea atomică a ţinut omenirea într-un suspans continuu. Protagoniştii acestui şantaj reciproc s-au înmulţit pe măsură ce aveau "bomba": întîi americanii şi sovieticii, apoi francezii, chinezii, indienii. Relaţiile internaţionale, "majorităţile" se alcătuiau după acest algoritm.

Dar mai era un Război Rece ideologic: întîi sovieto-american (cu un vocabular, mai ales din partea ruşilor, greu de suportat azi), apoi americano-chinez (v. coreean, v. vietnamez); apoi, sovieto-chinez (după 1960). La un moment dat, comunismul ocupa două treimi din teritoriul Europei şi mai mult de trei sferturi din cel al Asiei. Dacă n-ar fi intervenit această schismă majoră pentru hegemonie, această autodevorare specifică mişcării comuniste mondiale, nu ştiu unde s-ar fi ajuns. Între timp a aparut şi "mişcarea nealiniată", care juca rolul de complement la una sau alta dintre tabere. Pendularea ţărilor mijlocii sau neutre în acest joc cu multe feţe (rolul Franţei fiind tipic, în timpul lui De Gaulle) a oprit sau nivelat de multe ori disproporţiile periculoase.

În cultură?

Războiul Rece a tăiat o falie inclusiv în acest domeniu. Stalin, în februarie 1946, teoretiza cele două lumi antagoniste şi incompatibile în care urma să se trăiască: tot ce nu era comunist era "imperialist" şi "fascist" (cele două cuvinte deveneau inseparabile), fie că era vorba de cibernetica lui Wiener, de genetica lui Mendel şi Morgan, de literatura şi arta celor care nu practicau realismul socialist. Intelectualii nealiniaţi Moscovei erau socotiţi "aţîţători la război", "lachei ai imperialismului", "mercenari", "revizionişti", "cosmopoliţi" şi erau interzişi, dacă nu înfundau închisorile. Frazeologia polemică era de o brutalitate înspăimîntătoare, se practicau pamfletul şi caricatura, cu atît mai grosiere cu cît erau îndreptate împotriva unor foşti aliaţi ("Unchiul Sam", "Titopor").

Pe de altă parte, în ţările occidentale sovieticii îşi creaseră o clientelă de intelectuali de mare valoare care - din idealism, ignoranţă sau interes - luau parte la "Congresul Mondial al Păcii" sau la alte manifestări "progresiste", "antiimperialiste-antifasciste" stipendiate de Moscova. Ca şi cînd n-ar fi înţeles lecţia primită în URSS de André Gide, Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis, aceşti tovarăşi de drum faceau elogiul Păcii Sovietice, defilînd sub stindardul roşu, în timp ce NKVD-ul, Securitatea sau Stasi ucideau şi întemniţau milioane de alţi intelectuali şi furau prin spionaj tehnologia occidentală.

În Statele Unite, replica a venit prin crearea faimoasei "Comisii McCarthy", care a pus la stîlpul infamiei (dar fără a-i aresta) pe cei invinuiţi de "activităţi antiamericane". "Spiritul Genevei" (după 1955) a atenuat această "luptă de clasă internaţională", care a reizbucnit în anii ‘80, în timpul "Războiului Stelelor", după ce - trei decenii - sovieticii şi sateliţii lor înlocuiseră propaganda veninoasă prin spionajul tăcut, prin destinderea menită să permită furtul tehnologiilor apusene. Dar, deşi mobiliza mulţimi de zeci de milioane de demonstranţi, comunismul era deja pe moarte. Nu mai putea ţine piept la cursa înarmărilor decît prin infometarea propriilor populaţii.

Cei ce au prins începuturile Războiului Rece şi erau, să spunem, încă adolescenţi sau copii au început să audă sau să citească un vocabular de o grosolănie peste puterea lor de înţelegere. Toţi cei din jur erau spioni, bandiţi, fascişti, slugoi (sau lachei) ai imperialismului anglo-american, chiaburi, cozi de topor, agenţi ai Gestapoului, sionişti, titoişti, elemente descompuse, paraziţi, vipere, lepădături, duşmani ai poporului, duşmani de clasă. Oamenii erau ridicaţi în toiul nopţii, dispăreau cu anii de acasă, cei mai puţin "vinovaţi" erau plimbaţi prin pieţe cu o tablă de gît pe care scria "Sabotor", "Nu şi-a predat cota" sau "Cine face ca mine, ca mine să păţească". Cînd li s-au luat proprietăţile la colectiv, ţăranii trebuiau să fure din propria recolta ca să trăiască.

Aşa s-a ajuns la autocorupţia generalizată, care s-a amplificat pe măsură ce tirania s-a şlefuit şi conformismul a început să ţină locul normalităţii, iar demagogia să umple minţile oamenilor cu vorbe care să le ţină de foame. La începutul anilor ’90, s-a revenit, la noi, la acel vocabular şi la acele moravuri oribile răbufnite din adîncurile Războiului Rece, pentru că, chiar în condiţii de libertate şi de pace socială, mentalităţile învechite nu-i lăsau pe oameni să se dezbare de sosia lor totalitară. Campaniile de discreditare a opozitiei (cea din România acelor timpuri; nora red.), ura de stat şi minciuna oficializată copiau cu exactitate modelul imediat postbelic, manualul "Operaţiunea Gayaneh"...

Dacă s-au păstrat urme şi azi, cum reacţionează tînăra generaţie?

Astăzi tinerii asistă, la noi, la un spectacol dezagreabil, grotesc. Politicienii duc între ei un război rece fără să le pese că sînt plătiţi pentru ca să rezolve problemele populaţiei. Corupţia o continuă pe cea comunistă, iar noi o vedem doar pe cea de pe verticală, nu şi pe cea din România profundă, a oamenilor fără apărare. Practic, tinerii sînt invitaţi să plece din ţara care nu-i mai poate hrăni şi educa. Cei mai săraci cu duhul devin nostalgicii unor totalitarisme pe care nici măcar nu le-au cunoscut, iar unii mai dezgheţaţi devin "vînători de purici", adică se întrec în a vedea detaliile fără a cunoaşte contextul.

Tutuiala cu istoria

În ultima vreme mi se pare că interesul pentru istoria faptelor şi arhivelor s-a diluat. Ori s-a metamorfozat, dacă vreţi să spunem aşa, în politologie, sociologie, ideologie. Există chiar o tendinţă vehementă de a subestima arhiva scrisă şi orală a represiunii, de a o acuza că "acaparează memoria comunismului". "Soluţia"? Studiul vieţii cotidiene, al modelor, miturilor, obiceiurilor, mentalităţilor, un fel de tutuială cu istoria. O istorie "roz" (prototipul acesteia ar fi o replică dată Cărţii negre a comunismului a lui Courtois - Cartea roz a comunismului) înţelegînd mai mult din mişcarea Beatles decît din criza rachetelor cubaneze, sau din istoria blugilor decît din revoluţia maghiară...

Muzeistic, ilustrarea ar semăna oarecum cu "instalaţiile" din expoziţia de artă plastică: recuzita casnică, moda, sticle de lapte, funii de usturoi, rîşniţe de cafea şi butelii de aragaz, toate arătînd că viaţa a continuat să curgă, indiferent de sistemul politic, cu asentimentul şi contribuţia maselor consumatoare. Vă daţi seama că, fiind vorba de excludere, nu de complementaritate, rezultatul e parţial şi fals. Ce este neplăcut este că, dacă eu ştiu cine au fost Beatles-ii, absolvenţii unor asemenea cursuri academice nu ştiu cine a fost Maniu, de pildă. (Interviu realizat de Armand Goşu)

Va urma