GOG este o frescă a societăţii umane la început de secol XX, construită cu mijloace aproape picturale.

Giovanni Papini a fost un foarte cunoscut şi apreciat scriitor, publicist şi filosof italian. A publicat şi s-a făcut cunoscut în special în perioada tulbure premergătoare celui de-al doilea război mondial şi în timpul acestuia. La fel ca alţi mari intelectuali ai timpului, revoltaţi şi nemulţumiţi de realităţile vieţii lor cotidiene, s-a apropiat de fascism atît ca doctrină, cît şi ca mişcare politică. A fost pe rînd ateu, avangardist, antisemit, fascist, un catolic fervent, dar cu păreri extrem de personale. În fine, în 1943, atunci cînd regimul fascist a căzut, s-a retras într-o mănăstire franciscană. Deşi, după încheierea războiului, simpatiile sale politice i-au adus o implacabilă marginalizare, Papini nu a fost uitat iar opera sa continuă să fie şi astăzi considerată drept extrem de importantă pentru cultura italiană şi europeană a secolului XX.

GOG este un roman scris de Giovanni Papini la sfîrşitul anilor ’20 şi publicat în 1931. A fost remarcat încă de la apariţie atît de critică cît şi de publicul iubitor de literatură, istorie şi filozofie şi a devenit un element crucial în opera scriitorului italian. Fiind structurat ca o selecţie de povestiri ciudate, scrise la persoana întîi de un imaginar fost om de afaceri multimilionar, retras din business şi semi-analfabet, GOG este o frescă a societăţii umane la început de secol XX, construită cu mijloace aproape picturale.

GOG, milionarul incult şi excentric, după ce-şi lichidează afacerile şi obţine în schimb mari sume de bani, doreşte să cunoască lumea şi personalităţile ei marcante. Solicită şi obţine cu uşurinţă întîlniri cu personaje precum Einstein, H.G. Wells, Freud, Lenin, Ghandi, Ford, ocazii în care celebrităţile îşi prezintă propriile opinii necenzurat şi de cele mai multe ori într-o manie­ră diferită de cea în care erau cunoscuţi publicului larg.

În căutarea nebună de idei şi personaje deosebite, GOG călătoreşte de la un capăt la celălalt al lumii, înnoptează în oraşe fabuloase şi are vise ce nu de puţine ori se transformă în coşmaruri. Unul dintre aceste vise este descris de Papini în povestirea intitulată Ţări la licitaţie.

Undeva, într-o sală de licitaţie imaginară, decorată suprarealist, erau scoase la licitaţie ţările lumii, indiferent de mărime sau importanţă geo-politică, cu tot cu locuitori, bogăţii ale solului şi subsolului, culturi, civilizaţii şi oraşe, rîuri, ape teritoriale, şi insule. Deşi oferta era variată (de la URSS şi Persia la Nicaragua şi Andorra) nici un participant la licitaţie nu se arăta realmente interesat de vreo achiziţie. Într-un tîrziu, tentat probabil de preţul avantajos, un tînăr cu înfăţişare de negustor de boi a licitat de unul singur şi a cumpărat Andorra, despre care, jenat, i-a spus bătrînei de lîngă el: „Îmi va servi pentru vînătoare“.

Aceeaşi senzaţie de coşmar şi stranietate pe care am încercat-o atunci cînd, de mult, am citit GOG, am avut-o zilele trecute cînd, cu surle şi trîmbiţe, toate mass media mondiale au anunţat că liderii statelor europene din zona Euro au ajuns la o înţelegere şi au convenit asupra unui plan de „salvare“ a Greciei. După ce luni de zile nu s-a vorbit decît despre falimentul grecesc şi despre vinderea ţării bucată cu bucată (insulă cu insulă) către investitori privaţi germani, după ce am asistat la violenţe de stradă nejustificate şi demonstraţii fără obiect real, în fine, s-au găsit „cumpărători“ pentru ţara ajunsă aproape în faza de lichidare: ţările Euro care au decis constituirea unui „fond suveran de salvare“ la care să contribuie toate şi, în plus, în care să atragă… China.

Dar cum s-a ajuns aici şi ce ne aşteaptă de acum încolo? Într-un articol apărut nu de mult într-un supliment al Financial Times, James Macintosh încearcă să găsească răspunsuri la aceste întrebări. Prăbuşirea Greciei şi programul de austeritate american (chiar dacă va fi implementat sau nu) au demonstrat că guvernele nu mai doresc să subvenţioneze prin stimulente financiare pierderile apărute în mediul privat.

Aceasta înseamnă că mai devreme sau mai tîrziu, „bula“ creditelor de consum, în sfîrşit, se va dezumfla definitiv. În acest fel, capitalul atît de necesar va deveni deficitar şi în zonele de creditare care încă mai prezintă încredere. Ţări precum Grecia, Portugalia sau Spania nu vor mai găsi bani de împrumutat decît de la guverne prietene şi chiar băncile situate în ţări solvabile vor întîmpina greutăţi (răsfrînte asupra propriilor clienţi) datorită regulilor de creditare din ce în ce mai restrictive. Din păcate, chiar dacă guvernele vor reuşi să se salveze chiar şi atunci cînd s-au împrumutat peste măsură din raţiuni populiste este extrem de improbabil că vor reuşi să facă ceva pentru a ajuta întreprinzătorii lumii şi oamenii obişnuiţi să repornească motoarele sectorului privat gripate de lipsa de creditare.

Să ne aşteptăm oare ca să-l vedem curînd la televizor pe Hu Jintao, preşedintele Chinei comuniste, hăituind centauri şi nimfe prin pădurile milenare ale Eladei?...

Dan SCHWARTZ