REPUBLICA MOLDOVA, INCOTRO? (2)

Instabilitatea ca normă de perpetuare statală

Scriam spre finalul primei părţi a acestui articol în serial că Republicii Moldova nu-i este hărăzit un viitor european şi nici integraţionist cu România, dar nici cu Rusia. Republica Moldova şi politicienii care-i vor decide politica naţională vor înţelege că această ţară este una „insulară, de tranzit perpetuu, disputabilă geopolitic şi geostrategic, dar şi un paradis fiscal convenabil tuturor… beligeranţilor”! Indiferent de lozincile „de serviciu” ale politicienilor şi intelectualilor unionişti, realitatea care nu este recunoscută unanim este aceea că absolut toţi s-au deprins sau şi-au asimilat convingerea fermă că există o ţară numită Republica Moldova, că este un Stat recunoscut de ONU şi toate organismele internaţionale, că este un popor în care politicienii se luptă să deţină Puterea şi în care performerii din diferite domenii de activitate doresc să acceadă la funcţii de conducere.

Amintiţi-vă numai de ofilirea unionismului lui Mihai Ghimpu cînd, absolut din întîmplare, a ajuns în funcţia de preşedinte interimar al ţării, prilej cu care a pus capac ideii de unire a Republicii Moldova cu România! Dacă ar exista o onestitate asumată cu demnitate, s-ar recunoaşte unanim că statalitatea Republicii Moldova a intrat în conştiinţa naţională la fel cum este statuată în conştiinţa unanimă a transnistrenilor convingerea că au propriul Stat, altul decît Republica Moldova.

Perioada scursă de după 2009 şi pînă astăzi a reprezentat cel mai dur examen pentru aşa-zisa clasă politică democratică şi proeuropeană din această ţară. Cei care au preluat Puterea după 2009 au acuzat guvernarea comunistă de eşecul politic şi economic al Republicii Moldova. În fond, prin această invocare nu au făcut nimic altceva decît să-şi justifice preluarea Puterii printr-o lovitură de stat mascată. În opt ani de aflare în opoziţie faţă de guvernarea comunistă, dacă e să recurgem la o logică elementară, aşa-zisele forţe democratice şi proeuropene au avut suficient timp să se maturizeze şi să ofere moldovenilor un model ideal de guvernare democrată şi, mai ales, naţională, pusă în slujba cetăţenilor.

Palma pe care noii guvernanţi „proeuropeni” le-a aplicat-o moldovenilor a avut şi are efectul ghilotinei călăului. Aceştia ne-au demonstrat că sînt fraţi de cruce cu mafioţii pe care Vladimir Voronin i-a băgat în puşcării sau i-a făcut să fugă din ţară după ce a preluat Puterea în 2001. Le-au furat moldovenilor voturile ca să-şi împartă ţara spre a o fura, iar aici nu mai e cazul să intrăm în binecunoscutele detalii.

Dacă este să comparăm guvernările de pînă în 2009 cu cele de după, ţinînd seamă de decuplările comuniste din ultima perioadă a guvernării, ar trebuie să recunoaştem că guvernarea comunistă a fost cu mult mai onestă faţă de moldoveni, mai cu seamă în tot ceea ce ţine de respectarea Constituţiei, dar şi în raport cu recomandările făcute Republicii Moldova de către instituţiile Uniunii Europene. Voronin nu i-a minţit şi nu i-a furat pe europeni aşa cum au făcut-o guvernările de după 2009. Prezint aceste aspecte spre a se înţelege mai bine ascensiunea firească a Stîngii condusă de Igor Dodon. Mesajele politice ale lui Voronin şi Dodon nu conţin ambiguităţi, nu lasă loc de interpretări, căci sînt directe şi au conţinut, indiferent de felul pozitiv sau negativ în care sînt receptate.

Spre deosebire de Voronin, Dodon încă nu are control politic naţional decisiv, însă este clar că îl va avea neîndoios, în cazul unor alegeri anticipate sau prin evitarea sistemului electoral mixt de votare. Ţinînd seamă de amplasamentul geografic al Republicii Moldova, de poziţionarea Ucrainei faţă de Rusia şi UE, de inevitabilele relaţii cu Federaţia Rusă la care ţara nu poate să renunţe, de perspectiva cîştigării alegerilor parlamentare de către socialişti, atunci lui Dodon nu-i rămîne decît să încerce să preia modelul socialist de tip suedez.

Problema însă nu stă în Dodon, ci în actuala guvernare, care nu reuşeşte să-l domine, care face tot posibilul să-l demonizeze în faţa Occidentului spre a-şi legitima dictatura de tip mafiot instaurată în ţară. Introducerea forţată a votului mixt, în pofida neacceptării acestui sistem de către UE spre care guvernanţii spun că tind, are o singură menire – păstrarea statutului neoficial de paradis fiscal al Republicii Moldova. Puţini îşi imaginează cîte forţe interne şi externe îşi doresc acest lucru! Paradisul fiscal Republica Moldova se simte ameninţat teribil de perspectiva ca socialiştii să cîştige Puterea. Ei ştiu că Dodon ar putea proceda la fel cum a făcut-o Voronin după 2001!

Ca să vă ofer doar cîteva indicii, Republica Moldova este un paradis fiscal ideal deoarece Statul captivat protejează „legal” spălările uriaşe de bani prin intermediul Justiţiei, instituţiilor de forţă, de anchetă penală şi serviciile secrete. Vă asigur că „demascările” de către anchetatorii moldoveni a unor spălări de bani cu implicări internaţionale sînt făcute de nevoie, că nu au încotro, nu pentru că şi-ar dori asta!

Imaturitatea clasei politice „revoluţionare” din Republica Moldova a fost relevată şi de modul în care Maia Sandu şi Andrei Năstase nu au ştiut, nu au avut puterea sau nu li s-a permis să gestioneze eficient, în folosul tuturor moldovenilor, victoria lui Dodon în alegerile prezidenţiale. Indiferent de orientările politice şi de tot felul, Preşedintele Dodon împreună cu o opoziţie extraparlamentară reprezentată de Sandu şi Năstase ar fi demarat un proces ireversibil de deparazitare politică a Statului Mafiot Republica Moldova. Oare este atît de greu de priceput că Dodon nu poate duce ţara în subordinea Rusiei mai mult decît nu pot Sandu şi Năstase s-o ducă în UE? (va urma)

Mihai CONŢIU