Satul Bondareuca – exodul sărăciei

Pentru că oamenii din satele Moldovei mele reprezintă neamul meu moldav cu istoria, cu omenia pe care o are, am hotărît să realizez acest reportaj pentru că îmi pasă de situația demografică actuală a satelor noastre. Lipsa locurilor de muncă, salariile mici și migrația în masă contribuie la înrăutățirea acestui factor. În aceste condiții, experții trag un semnal de alarmă și atenționează autoritățile despre riscul dispariției unor localități din țară.

Pentru că am vrut să fac comparație dintre un sat populat și unul nepopulat am trecut prin satul Zgărdești, raionul Teleneşti. O localitate cu lume frumoasă care are 942 de locuitori. Sat cu copii sănătoși care cresc alături de părinți și bunei, aici, la ei acasă. Un sat plin de frumuseți cu mulți copaci care stau liniați și fac umbră caselor, cu căsuțele oamenilor care au grijă  de ele. Sat în care oamenii trăiesc bucuroși și se mulțumesc cu ceea ce au. O localitate care mai trăiește, încă... De ce încă? Pentru țara mea abundă în sate părăsite. Sună fioros, dar adevărat.

M-am îndreptat apoi spre satul Bondareuca, care a suferit schimbări semnificative pe parcursul anilor, trecînd de la stadiul de așezare înfloritoare și populată pînă la adevărate ruine. Pe drumul principal al satului alergau pe timpuri zeci de copii. Traseul făcea legătura dintre casele localnicilor și singurul magazin din sat, ușa căruia a fost închisă definitiv cu trei sau poate chiar patru decenii în urmă. Acum însă drumul duce spre nicăieri. Satul pare mai degrabă o cîmpie mică într-un pustiu care nu are nici început și nici sfîrșit, ci doar gunoiștea satului Cozăști. Peste localitate domnește o liniște apăsătoare, care rareori este întreruptă de lătratul cîinilor sau zbieratul oilor.

Cu șapte ani în urmă, în casa de la marginea așezării a fost deschisă o stînă, iar acum singurul locuitor din Bondareuca e domnul Ion și cîteva animale, deși prin anii ’50 aici erau cel puțin 60 de gospodării. Pentru că am vrut să aflu mai multe despre istoria satului am hotărît să-l întreb pe d-nul Ion, proprietarul stînii, cîte ceva. Între timp, cît l-am așteptat pe dînsul, m-am îndreptat spre o căsuță pustiită care avea două geamuri și o ușă încuiată cu un lăcăt, asemenea celor din povești. După care m-am întors la stînă pentru a vorbi cu proprietarul, care nu era prea binedispus, însă am avut norocul să-i adresez cîteva întrebări referitor la acest sat d-nului Vasile, care e lucrător la Rețelele Electrice de Distribuție, şi în acel moment conecta lumina. „Au fost, de cînd eu țin minte, zece case într-un rînd pe o parte și pe alta de drum. Toate s-au risipit, iar tinerii pleacă la Chișinău și la Bălți și se stabilesc acolo.”

Am plecat de acolo puțin nostalgică pentru că stînd acasă și urmărind știrile precum că Republica Moldova rămîne cu sate goale, fără locuitori mi se părea ceva din lumea fantastică, ceva inexistent. Cam asta e situația satului, aceasta e situația multor sate din Moldovioara noastră blamată de societate și de conducere. Plec de aici tristă, ba mai mult, cu starea de frică, de teamă pentru că nu știu ce ne așteaptă, iar pronosticurile actuale nu sunt deloc îmbucurătoare, o dată ce 50 de localități ar putea să dispară de pe harta republicii. Îmbucurător însă e faptul că și acest singur locuitor din Bondareuca nu are de gînd să plece, el a învățat că schimbarea începe de la fiecare din noi și e convins că omul e cel ce sfințește locul și nu va părăsi satul aidoma celor care deja au făcut-o.

Delia Testemițanu, Facultatea de Jurnalism, USM, anul IV