„Locuim în România, dar nu ştie nimeni de noi”

Pe coasta vîrfului Petreasa, la o altitudine unde respiri parcă începutul zilei de mîine înaintea tuturor, 16 familii de moţi trăiesc în propria lor ţară, după propriile cutume şi legi nescrise. Satul Petreasa, judeţul Alba, este unic în toată Europa, însă cei care au vizitat acest loc fascinant pot fi număraţi pe degetele de la mîini.

De moţii din Apuseni a auzit multă lume doar odată cu nenorocirea care a avut loc în 2014, cînd s-a prăbuşit avionul cu medici, pilotat de Adrian Iovan şi Răzvan Petrescu. Toată lumea i-a ridicat în slăvi, şi pe bună dreptate, pentru spiritul salvator, dar cîţi s-au întrebat cine sînt aceşti bravi oameni coborîţi din creierii munţilor, a căror istorie o cunoaşte probabil o mînă de oameni. Am pornit să le cunoaştem ţinutul, unul pe cît de greu de cutreierat, pe atît de fascinant.

Am ajuns la o aruncătură de băţ de casa lui Horea, unul dintre cei trei conducători ai răscoalei din Apuseni, din 1784, în comuna care-i poartă numele. Peste tot numai case simple, din lemn, căci lemnul e religia locului, toţi localnicii se roagă la cele sfinte ca pădurile lor să mai rămînă în picioare măcar două-trei generaţii. Unii zic că-i prea tîrziu şi suspină cînd trec pe lîngă munţii de cherestea din buza drumurilor, adusă şi prelucrată, mai nou, de străini. Am început să cunoaştem deja primii moţi la scurt timp după ce am intrat în comuna Horea şi telefoanele au pierit. După un scurt moment de disperare, în care îţi dai seama cît de dureroasă e dependenţa de tehnologie, doi moţi de tip enciclopedia satului ne-au îndrumat spre gazda noastră fără să le dăm prea multe detalii. Aşa sînt ei, oameni dintr-o bucată şi-ai zice că sînt repeziţi, dar ce surpriză am avut!

”Nu ştie nimeni de noi”

Am ajuns la Ioan Toader, moţul zis ”Moşu” (ca o bazaconie), cel care are casa chiar în junghiul muntelui pe care urma să urcăm. El ne-a pregătit pentru provocarea căreia trebuia să-i ţinem piept cînd urcam în satul Petreasa. Tot el a fost şi cel care ne-a explicat de unde vine denumirea de moţ, căci era musai.
”Oamenii din Țara Moţilor purtau un moţ legat, exact cum avea Horea. Au mai rămas tradiţii, dar butoaiele, ciubărăritul (n.r. fabricarea vaselor din lemn), s-au dus! Eu acum sînt pensionar, ascult de copii. Singura activitate care ne ţine vii aici este culesul fructelor de pădure, a ciupercilor, şi mai creştem vite. Dar nu mai reuşim să vindem mai nimic. Se trăieşte din ce în ce mai greu”, povesteşte Moşu, dezamăgit.

După cîteva ceasuri de vorbă, ne-am pus în mişcare spre satul Petreasa, raiul Apusenilor, şi singurul sat din Europa care este locuit la altitudinea asta. Media de case locuite este la cota 1400, însă există şi o gospodărie construită la 1600 de metri. Argentin Todea, salvatorul medicilor care s-au prăbuşit cu avionul în ianuarie 2014, în apropiere de casa lui, a fost ghidul nostru prin acest ţinut, cu o Dacie bătrînă careia îi gîfîia motorul tot mai rău pe măsură ce urcam parcă spre cer. ”Locuim în România, dar nu ştie nimeni de noi, aici. Am mai rămas doar 16 familii şi nimeni nu mai face copii. S-a închis şi şcoala. Nu vreau să rămîn aici singur ca un lup”, mormăie îngîndurat Argentin Todea. Salvatorul, cum l-a supranumit opinia publică, are casa chiar pe o coastă a muntelui, fără urmă de vecin pe lîngă el pe o distanţă destul de mare. Decît pe Gheorghe Trif şi Gheorghe Giurgiu, ceilalţi doi moţi salvatori, îi are mai aproape, la care ajungi cu vreo 20 de minute de mers pe jos.

Gospodărie mică şi primitoare, în casa lui Todea îţi vine să-ţi faci cruce cînd intri. Cînd cei doi vlăjgani ai lui se pun pe scaune, se văd pe pereţi numai icoane, zici că-i biserică. Pe soţia lui am surprins-o frămîntînd de zor un aluat într-o albie. Ai zice că au punct de desfacere în munte, dar ce să vezi. Cam aşa stau lucrurile aici. Toate calculele pentru mîncare se fac pe termen lung.

„Se întîmplă să nu ieşim şi cîte trei luni de-aici. Acum, soţia face pîine pentru două-trei săptămîni. Varza-i la morat. Porcu-i la morat. Şi gata, ai terminat bîlciul”, mustăceşte Todea, mîndru de familia lui.

Prind semnal de Bucureşti

N-are stare şi se mută de pe un scaun pe altul, pentru că moţii, dacă-i vedeţi, sînt ca nişte titirezi, şi vorba le merge la fel de repede. Și nu doar atît. ”Moţii sînt oameni mai drepţi, mai omenoşi un pic. Și pe fondul istoriei, dar şi pe cel al vieţii pe care o au aici. Nu poţi să minţi şi să vorbeşti ce nu trebuie. De mici am muncit mult. Păi mergeam cu firezul (n.r. fierăstrău) la tăiat lemne. Acum, copiii, dacă au drujbe, au altă viaţă, mai uşoară”, adaugă moţul. Te pune puţin pe gînduri ce înseamnă de fapt aici viaţa uşoară. Oamenii ăştia nu au fost niciodată la mare şi nici nu vor. Nu au băut suc, şi nici nu vor. Sînt oameni deschişi la minte, să nu vă gîndiţi. Au telefoane mobile, televizor, şi comentează politică poate mai pertinent decît o fac multe figuri palide pe care le vedem pe televizor.

Şi să-i vedeţi cînd se adună mai mulţi în acelaşi loc cîtă veselie zace în ei. Am urcat şi mai sus, la casa lui Gheorghe Trif, blestemîndu-ne zilele şi corpul neputinicios, căci aşa de greu a fost. Afinata, băutura locului, a aprins iar poveştile, iar cei doi moţi vorbesc unul peste altul, pătimaş, şi rîd molipsitor în timp ce ne uităm la imaginile de la nunta fiicei lui Gheoghe Trif. ”Apăi tu fusei muma pădurii, Argentine, la nuntă lu fii-mea”, se amuză moţul, de prietenul lui, care a jucat rolul de mireasă bătrînă, după cum cere tradiţia lor. La plecare am aflat că nu e scump deloc să-ţi construieşti o casă aici. Nici măcar 20.000 de euro. Dar lupta pentru supravieţuire este dură, doar moţii ştiu s-o cîştige, pentru că sînt altoiţi de vremuri şi vreme rea. Turistic însă, satul Petreasa este momentan o perlă nedescoperită.

Fotografii: Dumitru Angelescu 

Articol preluat din Libertatea.ro