La baza apariţiei tuturor religiilor şi credinţelor religioase ale lumii a stat ignoranţa omului primitiv şi teama faţă de elementele, fenomenele naturale imposibil de descifrat de către el. Feluritele fenomene meteorologice, anotimpurile chiar ori cataclismele naturale l-au determinat pe omul primitiv să creadă că acolo Sus există o Divinitate care le controlează, le provoacă. Astfel au apărut rugăciunile şi sacrificiile de tot felul aduse Divinităţii, în speranţa că oamenii vor fi astfel protejaţi.

Politeismul, credinţa în mai mulţi Zei sau Dumnezei, este cel mai bine reflectat în Grecia şi Roma antică. Politeismul, după cum bine se ştie, a precedat monoteismul, credinţa într-un singur Dumnezeu, începînd cu Iisus Hristos, dacă e să ne raportăm doar la creştinism. Monoteismul, însă, nu poate fi definit globalizator strict din perspective creştine, iar asta o veţi înţelege din cronologia prescurtată a tuturor religiilor şi credinţelor cele mai cunoscute din lume pe care intenţionăm să v-o oferim într-o rubrică serial, începînd cu numărul viitor al ziarului. Despre monoteism putem vorbi şi în cazul triburilor preistorice, antice, medievale şi chiar moderne care încă mai există, despre ale căror credinţe se scrie sau vorbeşte sporadic.

Se pune întrebarea: Ce a existat mai întîi – credinţa în Divinitate sau politica? E ca şi întrebarea privitoare la ou şi găină. Dacă e să ne gîndim la omul grotelor, sigur că religia a precedat politica, numai că, acelaşi om, de teama forţelor naturii, a simţit nevoia de asociere cu alţi semeni de-ai lui. În această situaţie, se înţelege că întotdeauna a existat un Şef, cel mai puternic mascul care trebuia să-şi impună voinţa în condiţiile supravieţuirii. Aşadar, Divinitatea era deja impusă, căci asta i-a şi strîns laolaltă pe primii oameni, numai că ea nu era explicată ca dogmă de convieţuire spirituală, căci nici nu era cu putinţă. Prin urmare, totul era la discreţia şefilor de trib, a vracilor ori magilor. Asta înseamnă că avem de-a face, relativ simultan, cu faza primitivă a organizării sociale de tip politic.

Trecînd peste veacuri şi milenii, prin Atena şi Roma antică, ajungînd pînă în zilele noastre, constatăm un adevăr dezolant: miliardele de oameni au fost şi sînt condamnate să se supună la doi dictatori nemuritori – Biserica şi Politica. Ambele entităţi, în egală măsură, au făcut şi continuă să comită cele mai monstruoase atrocităţi. Vorbim de Hitler că e mai aproape de contemporaneitate, însă la Inchiziţie ne gîndim ca la ceva „normal pentru acele zile”. Vorbim de Hitler, dar Corectitudinea Politică ne împiedică să ne plîngem de cum Islamul ucide creştinismul european, cum homosexualitatea a devenit deja o religie dominantă a lumii…!

Totodată, trecînd peste aceleaşi veacuri şi milenii, nu putem să nu reţinem că Biserica şi Politica au fost şi sînt cele mai rentabile şi opulente „îndeletniciri”. Biserica trăieşte pe seama ignoranţei oamenilor de care are nevoie cu disperare. Aici îmi amintesc de marele povestitor Ion Creangă, care spunea: „Dacă toţi ar învăţa carte, nu ar mai avea cine să ne tragă ciubotele!” O reîntoarcere a lui Iisus pe Pămînt i-ar îngrozi de moarte pe absolut toţi marii conducători ai Bisericilor creştine, căci ştiu prea bine că nu l-ar putea convinge să coboare de pe asin şi să urce într-un Mercedes de lux. Dar cum ar spulbera Vaticanul opulent?

La fel sînt şi politicienii, care există tot din cauza aceleiaşi ignoranţe a oamenilor. Cu cît omul este mai prost, mai manipulabil ori corupt, cu atît mai îndelungată este existenţa Politicii. Mergem ca boii înainte cu democraţia inventată de greci, dar „greii politici ai lumii” nu s-au gîndit niciodată să desfiinţeze tot ceea ce se numeşte politică, să creeze centre statale de evaluare a competenţelor profesionale demonstrate/verificate ale unor oameni care să administreze corect toate domeniile de activitate, fără alegeri fals democratice, fără votul prostimii. Generic, vorbim despre necesitatea impunerii dominaţiei tehnocraţiei, însă decid tot politicienii aleşi de mulţime, mase sau prostime, ca să calific şi astfel gloata de votanţi manipulaţi ori cumpăraţi, căci tot vorbim şi de cele sfinte!

Nimeni în lume nu poate decide care din religiile şi credinţele religioase ale Pămîntului este mai bună. Fiecare spune că religia lui e cea mai bună, indiferent de cît l-ar contrazice istoria acelei religii. Atîta vreme cît există mai multe Divinităţi la care se închină milioane de oameni, omul raţional şi cu mai multă ştiinţă de carte devine reticent faţă de supranaturalul mistic, ca să nu zic ateu. În numele lui Dumnezeu, Catolicismul a făcut milioane de victime. În numele lui Allah, astăzi, extremiştii islamişti comit cele mai atroce asasinate.

Cu Dumnezeu pe buze, în timp ce populaţii întregi sînt înfometate, Vaticanul trăieşte într-o opulenţă total opusă învăţăturilor lui Iisus. Un exemplu mai apropiat de opulenţa sfidătoare este şi Patriarhia Română, care este mai bogată decît Statul Român, nu are datorii la nimeni, ia bani de la Stat şi, culmea!, acordă împrumuturi „avantajoase” la fel ca şi băncile. Patriarhia Română construieşte biserici într-o veselie, dar nu şi spitale, aziluri de bătrîni, orfelinate ori şcoli. Construirea Catedralei Mîntuirii Neamului din Bucureşti, cu bani luaţi de la Statul Român, a scandalizat milioane de români. De ce se construiesc atîtea Biserici cînd şi aşa sînt destule şi românii se împuţinează? Pentru că poporul trebuie permanent îndobitocit într-o credinţă oarbă, iar asta pe fondul creşterii abandonului şcolar şi al sărăcirii românilor!

Eşecul Bisericilor se datorează şi prin aceea că înalţii lor conducători au preluat modelul mirean de diferenţiere între săraci şi bogaţi – la fel ca şi milionarii care tronează sfidător asupra milioanelor şi miliardelor de săraci, capii bisericilor trăiesc într-un lux şi o bogăţie care îi intimidează pe înfometaţii care vin să se roage lui Dumnezeu şi să-şi pună ultimii bani în cutia milei! Anume acest eşec a prilejuit îngenuncherea creştinismului occidental în faţa Corectitudinii Politice, care asigură supremaţia minorităţii homosexuale, universalizarea legală a cuplurilor de acelaşi sex şi dreptul lor de a înfia copii, compromiterea familiei tradiţionale ca fiind desuetă, instituţionalizarea copiilor prin eliminarea rolului major al părinţilor în educaţia lor, precum şi proliferarea credinţei islamice în defavoarea celei naţionale tradiţionale „pentru menajarea drepturilor milioanelor de refugiaţii islamişti în Occident. Asistăm la începutul sfîrşitului creştinismului măcar convenţional în Occident? Se pare că da!

Mihai CONŢIU