Nu demult am fost într-o deplasare, unde în nişte circumstanţe legate în exclusivitate de serviciu, am cunoscut un bărbat. Era evident că e trecut de, să-i zicem aşa, „vîrsta aventurilor”, dar arăta foarte bine. Curat, aranjat, frumos dar nu simandicos, cu o ţinută şi un comportament plăcut, care atrăgea, făcîndu-l destul de simpatic în comunicare. Şi pentru că s-a arătat un tip drăguţ, hai să-i fac un compliment, după care s-a legat o discuţie interesantă şi pe alocuri chiar instructivă.

Eu îi spun că arată bine, el rîde copios şi-mi zice „secretul”: eu, Doamnă, noaptea beau sînge de fată mare! Şi rîde cu-atîta gust că te molipseşte pe loc de voie bună. După care ajungem să discutăm ceva mai serios, iar felul de judecată al acestui bărbat merită să-l ştie mai mulţi.

„Am aproape 54 de ani şi arăt tot de ei, nici cu o zi mai puţin sau mai mult. Nu sînt o cucoană şi nici Filip Kirkorov, de aceea n-am nici un motiv să fiu obsedat de faptul cum arăt. Eu nu fug de gîndul că au mai rămas ani număraţi şi ies la pensie, după care străşnicia ceea denumită bătrîneţe îți intră obraznic în casă, deşi încă nişte timp în urmă se tupila sfioasă prin curte, pe după şoproane. Vai de mine? Ba nu mai este nici un fel de „vai”! Pentru că eu mi-am tras nişte reguli de care mă conduc şi care îmi fac mult mai uşor drumul spre ultima mea toamnă.

Da, se întîmplă să mă trezesc dimineaţa ca dracu’ şi să încep a mă gîndi la cîte n-am reuşit să fac sau de ce în anumite cazuri am fost atît de prost şi că în genere viaţa asta-i un rahat în care nici n-a meritat să apar etc. etc. Dar toate aceste măcinări durează maxim 10-15 minute pentru că ştiu că trebuie să sar din pat şi să mă apuc ceva să fac. Neapărat! Mişcarea, oricare ar fi ea, este viaţă, n-am spus eu, dar contrasemnez ferm convins că e aşa.

Altă regulă ar fi să nu las dracii să mă apuce din cauza fleacurilor. Sîntem un popor de nevrotici şi chiar un pasager de alături din transportul public poate să ne scoată din sărite. Greu, dar se poate totuşi să ignorăm proştii şi neghiobii, mai ales proştii care ştim bine că-i vedem o dată în viaţă. Exact, Doamnă, eu demult nu mai lupt. Eu pur şi simplu trăiesc pentru că războiul este treaba celor tineri.

Şi de aici rezultă a treia regulă – să nu particip în nici o discuţie dacă nu mă priveşte personal sau dacă nu este la o temă care măcar de departe să-mi fie cunoscută. Mai ales pe reţele de socializare. Eu demult mi-am făcut toate închipuirile despre această lume, am gusturile şi obiceiurile care mă aranjează şi cu care îmi este bine şi liniştit. Eu demult nu mai am nevoie să-i demonstrez cuiva ceva. Gata, este cum este, şi chiar dacă văd că nu-i de scăpat, mereu am la îndemînă o glumă pe care o arunc şi trec repede pe alături.

Singurul caz cînd am ceva pe bune de explicat şi demonstrat sînt dezbaterile cu copiii mei. Faţă de ei am toate obligaţiile să le lămuresc – ce e bine şi ce e rău. De unde ar veni şi a patra regulă – copiii sînt cel mai important lucru în această lume. Cu copiii trebuie să fii prieten, cu ei şi cu amicii lor, să le ştii interesele, problemele şi să le pui umărul atunci cînd au nevoie. Iar cu cei de propria vîrstă în genere trebuie să fii foarte atent. Dacă vezi că ei sînt mai mult o sursă de miorlăială şi veşnică nemulţumire, mai bine să-i elimini sau să reduci cît se poate comunicarea. Pentru că de la energia negativă se iscă boli.

Trebuie să fiu sincer şi să recunosc că nu mai sînt aşa mare erou cum par. Uneori simt aevea cum mi se duce vremea şi mi-a rămas nu chiar atît de mult. Numai că această senzaţie mă face să trăiesc mai consistent şi mai gustos acum decît înainte cînd părea că toată viaţa-i înainte şi toată lumea e a mea. Acum îmi pare rău de timp pentru beţii, bunăoară. Mă refer anume la timp, nu la sănătate. Rar cine din noi se poate limita doar la un pocal de vin sau un păhăruţ de ţuică. Iar asta înseamnă la anii mei că după o petrecere zdravănă cu amicii o zi sau poate chiar două sînt ca şi cum rupte din calendar pentru că voi zace cu dureri de cap. Or, acum chiar nu mai am la dispoziţie aceste zile.

Nu vă uitaţi aşa uimită la mine, nu sînt adeptul călugăriei, nici într-un fel! Îmi plac în continuare toate plăcerile vieţii, numai că acum mai mult voi da preferinţă unei călătorii, unui film bun, unui concert, orice ce poate provoca emoţii pozitive, frumoase, din acelea care descreţesc fruntea şi nu o crispează mai tare”.

Iată aşa un bărbat, cu aşa o logică am întîlnit eu într-un centru raional din sudul ţării. Aşa o satisfacţie de la o discuţie demult n-am avut. Şi după ce ne-am luat rămas bun, încă mult timp am măcinat în cap vorbele lui. După care am scuturat din pene şi m-am gîndit că nici eu pînă la urmă nu sînt nici cucoană şi nici Ala Pugaciova, şi aş putea la fel de bine să fac un „copy paste” la cele auzite. Da, vine şi nu se reţine deloc vremea ofilirii, dar oare poate speria atunci, cînd înainte sînt încă o sumedenie de planuri, idei şi bucurii. Şi chiar e destul de amuzant să-i demonstrezi paşaportului că încă mai poţi destul de bine să alergi prin frunzişul tomnatic.

Lilia GRUBÎI