REGRETELE

Mă uit cu suspiciune la oamenii care spun că n-au regrete, că nu au de ce să le fie jenă în viața lor trecută sau prezentă. Am cunoscut așa persoane. Nu cred că cineva dintre ei a fost sfînt și mă uimește în mod neplăcut convingerea lor în propria candoare.

La fel cum îmi displace și alura de tip dur pe care și-o arogă unii, cu pretenția că nimic nu-i mișcă, nimic nu le perturbează trăinicia emoțională. Groase tălpi trebuie să mai aibă. Și gros obraz.

Regretele trebuie să facă parte din memoria noastră, din conștiință, din meditațiile despre noi înșine. Altfel cum ne-am raporta le ce am fost, ce sîntem, ce vrem să fim? Un om impenitent, fără regrete, nu poate deveni mai bun.

Sînt momente pentru care aș întoarce timpul inapoi, pentru a repara niște nedreptăți, niște erori, pentru a recupera niște pierderi… Nu scriem viața pe ciornă, o trăim și cu greșeli.

Iar alteori regret că în unele momente nu am trăit viața mai din plin. E și acesta un motiv de remușcări.

Un om care nu are ce să regrete, mi se pare lipsit de plenitudine morală, mi se pare văduvit de discernămînt, de umanitate. Și mă tem că poate fi capabil de orice, fără a avea mustrări de conștiință.

Sînt chiar curios să văd cum arată o viață fără reproșuri.

Dorian FURTUNĂ