REFORMA ÎNVĂŢĂMÎNTULUI (2)

Va fi posibilă în secolul acesta, cu statul, mentalităţile şi politicienii pe care îi avem?

Autor: Mihai CONŢIU

Printre chiar greu numărabilele articole pe care le-am consacrat învăţămîntului (şi) din R. Moldova, anul trecut, nu mai stau să caut cînd, am oferit cititorilor complexa programă a învăţămîntului românesc de pînă în 1989, începînd cu clasa I-a şi terminînd cu a XII-a. Am făcut acest lucru în contextul comparativ în care candidaţii la examenele de Bacalaureat din R. Moldova se simţeau, vezi, Doamne, „stresaţi” de prezenţa camerelor video de, fireşte, supraveghere a lor pentru a nu copia.

Tot atunci, am încercat să exemplific faptul că materia şcolară studiată astăzi în şcolile moldoveneşti şi cele româneşti, cantitativ vorbind, este o glumă faţă de ce trebuia să învăţăm noi atunci. Fireşte că şi atunci se copia din plin, numai că fentarea profesorilor supraveghetori era la fel de dificilă ca şi păcălirea camerelor video de astăzi. Examenul de Bacalaureat pe care l-am susţinut eu, care se dădea în clasele în care învăţasem tot anul, a fost supravegheate de trei profesori – dirigintele nostru şi doi profesori pe care nu-i mai avusesem. Eram 26 de elevi.

Ei bine, şi noi eram „stresaţi”, dar asta doar pentru că nu puteam copia cîte ceva dintr-un subiect pe care nu-l cunoşteam bine. Chiar dacă m-am axat pe studii umanistice, am avut obligaţia să studiez şi materii la care aveam nevoie ca de aer să copiez, iar aici este vorba despre matematică, chimie şi fizică. Cu toate acestea (spun asta în avanpremiera la ceea ce veţi citi în serialele următoare despre studiul occidental modern), aveam profesori care ne apreciau competenţele, nu cunoştinţele. Ce înseamnă asta?

Activînd într-o echipă de teatru de amatori, avînd premii la nivel de Bucureşti şi ţară, fiind şi un relativ sportiv de performanţă, profesorii de matematică, chimie sau fizică nu doar pe mine, ci şi pe cei asemenea mie ne încurajau şi ne dădeau note decente de trecere, să nu rămînem corigenţi, de exemplu 7 sau 8 în loc de 5, iar asta pentru că erau conştienţi că nu trebuie să ne bareze drumul în viaţă din cauza unor materii pe care nu le vom învăţa niciodată, de care n-o să avem nevoie vreodată în profesiile pe care ni le alegem. Aceasta înseamnă aprecierea competenţelor, nu a cunoştinţelor. Am explicat asta spre a nu fi interpretată greşit, în contextul dat, noţiunea de „cunoştinţe”.

Cu toată rigoarea didactică specifică totalitarismului comunist de atunci, învăţămîntul românesc din acea vreme a avut totuşi performanţe notabile, uneori uluitoare, numai că absolvenţilor de elită le era blocată evadarea spre, să-i zicem, universalitate, adică la studii avansate în Occident sau cu şansa de a lucra acolo. Nu ştiu cum a fost învăţămîntul sovietic de aici, dar vă asigur că în România acelor timpuri nu era posibil ca vreunul să poată absolvi o facultate de Drept în 14 ani, aşa cum a făcut-o politicianul Mihai Ghimpu aici.

De asemenea, nu era cu putinţă ca să fii admis la o facultate doar pentru că erai membru de partid şi aveai şi armata gata făcută. Astfel de derogări au fost posibile prin anii ’50-’60 şi poate că se mai întîmpla asta pe la şcoala de partid – Academia „Ştefan Gheorghiu” de la Bucureşti, a cărei diplomă avea echivalentul celei universitare. Ca un exemplu, această „facultate” a absolvit-o şi cunoscutul poet Mircea Dinescu.

A trebuit să se prăbuşească regimurile totalitare comuniste din Europa ca să se recunoască public faptul că învăţămîntul din acele vremuri nu era destinat libertăţii interioare şi de manifestare exterioară a individului. Atunci, acumularea cantitativă era obligatorie, iar asta împotriva voinţei şi vocaţiei individului. Cercul vicios în care era plasat elevul consta în aceea că de necesitatea rigorii pedagogice totalitariste erau conştienţi, convinşi şi părinţii. Atît de mult le fusese anihilată conştiinţa unor părinţi încît ajunseseră să-şi dorească pentru fiul lor să ajungă „mare şef şi să se plimbe cu mîinile la spate”, adică să nu muncească, aşa cum erau văzuţi activiştii de partid care erau plătiţi doar pentru asta – să-i supravegheze cu mîinile la spate pe cei care munceau.

Acum timpurile pedagogice s-au schimbat, însă mulţi dintre noi am rămas atît de obtuzi încît vrem să-i obligăm pe copiii noştri să repete „reţeta” educaţională de tip comunist-totalitar, aşa cum vor unii ca Mihai Ghimpu şi Vladimir Voronin. Aceştia sunt incapabili să gîndească, să înţeleagă cît rău încearcă să le facă elevilor şi studenţilor atunci cînd se opun, politic, pînă şi celor mai timide tentative de reformă a învăţămîntului iniţiate de Maia Sandu, ministrul Educaţiei.

Este absurd să ceri interzicerea plasării camerelor de supraveghere a candidaţilor la examenul de Bacalaureat, telefoanelor mobile sau altor tehnologii electronice, dar la fel de absurd este conceput şi programul de studiu al elevilor, la fel ca şi în România, de altfel! În episodul următor, spre o mai limpede comparaţie, vom veni cu modele revoluţionare şi extrem de eficiente din învăţămîntul de mult experimentat din ţările europene civilizate, unde profesorul este „egalul” elevului, iar asta pentru că personajul principal dintr-un proces educaţional nu este profesorul, ci elevul. (va urma)