PUTERILE GLOBALE. ISTORIA „POLITIC INCORECTĂ” A OCCIDENTULUI (1)

Puterea preşedinţilor SUA

Autor: Gerhard OHRBAND

În recentele eforturi de a declanşa un război internaţional pentru „libertate, democraţie şi drepturile omului” în Siria, cu unii preşedinţi şi slugile lor mediatice (ca şi reprezentanţii industriei armamentelor) salivînd deja deschis, în aşteptarea aparent bucuroasă, chiar în mass-media rusească s-a auzit repetat că preşedintele SUA ar avea dreptul de a iniţia bombardamente şi fără aprobarea Congresului.

De mult, ne-am deprins cu o Preşedinţie a SUA care este centrul atenţiei şi puterii, unde handicapul şefului statului la golf a devenit subiect demn de discuţii internaţionale. În istoria SUA, aceasta nu a fost întotdeauna aşa, ba dimpotrivă. Abia o dată cu Theodore Roosevelt (1901-1909), cel de al-26-lea preşedinte SUA, a început creşterea puterii prezidenţiale, la nivelul cu care sîntem deprinşi astăzi.

StephenGroverCleveland copy.jpg

Grover Cleveland, eroul uitat al non-intervenţionismului american

 

Primul preşedinte american, George Washington, în cuvîntarea sa faimoasă de rămas-bun, i-a îndemnat pe americani să nu se amestece în afacerile altor state şi să ducă comerţ cu toate. Cu privire la declararea ostilităţilor, el a fost destul de clar: “Constituţia investeşte Congresul cu puterea de a declara război, prin urmare nici o expediţie de importanţă nu poate fi realizată pînă cînd ei nu au deliberat asupra subiectului şi au autorizat o astfel de măsură.” Poziţia preşedintelui era atît de subordonată Legislativului, încît Thomas Jefferson, al treilea preşedinte, lăsa ca adresările sale către Congresul american să fie citite de către altcineva, neconsiderînd prezenţa sa acolo necesară.

Un indicator fidel pentru uzurparea puterii legislative de către preşedinţi este numărul decretelor executive emise. Un decret executiv permite preşedintelui de a lua urgent decizii, fără a aştepta decizia Congresului. Tendinţa de la sfirşitul secolului XIX şi pînă la Franklin D. Roosevelt a fost de a le folosi pentru a ocoli Legislativul. O simplă comparaţie a numărului de decrete executive emise este ilustrativă: George Washington (8), John Adams, James Madison şi James Monroe (cîte 1), Grover Cleveland (al-doilea mandat, 140), William Mc Kinley (184), Theodore Roosevelt (1081), Woodrow Wilson (1803) şi Franklin D. Roosevelt (3522).

Dacă, pînă atunci, preşedinţii SUA erau consideraţi mai degrabă executori modeşti ai dorinţelor popoarelor americane (la plural, din considerentul statelor federale constituente), o dată cu Theodore Roosevelt a apărut în scenă „preşedintele activ”, care reprezintă deja voinţa unui singur popor american, acţiunile lui mereu fiind în vizorul tuturor. Un fiu de-al lui spunea: „Tata dorea să fie nevasta la fiecare nuntă şi trupul la fiecare înmormîntare”. Deodată, teme considerate pînă atunci ca fiind rezolvabile au devenit prioritate prezidenţială, astfel cele două conferinţe din 1905 de la Casa Albă despre „jocul excesiv de violent la college football” stau ca martori.

„Activitatea” se traduce des în aventuri belicoase. În al doilea mandat al lui Grover Cleveland, cînd unii membri din Congres aveau poftă de a se angaja militar în Cuba, preşedintele a spus că chiar dacă Congresul ar declara război, el însuşi, în calitate de comandant suprem al forţelor armate, pur şi simplu nu ar mobiliza trupele. Cleveland a depus veto de mai mult de 400 de ori cînd considera că Constituţia a fost violată, şi s-a opus în egală măsură politicilor imperialiste americane cu privire la Hawaii. Un comportament de neimaginat în contextul actual.

Începînd cu Războiul din Coreea din 1950-53, preşedinţii SUA au ignorat propria Constituţie, iniţiind acţiuni militare fără o declaraţie oficială de război din partea Congresului, pervertind altfel propria tradiţie, care delega puterea militară preşedintelui american numai în cazul unui atac iminent asupra propriului teritoriu.

Evoluţia americană de la un federalism radical, implicînd dreptul la nulificare (adică, ignorarea legilor federale, dacă ultimele depăşeau atribuţiile acordate statului federal în constituţie), spre centralizarea puterii; predarea puterii de la Legislativ către Executiv, conţine o lecţie istorică şi economică: cu cît mai restrîns este numărul factorilor de decizie, cu atît mai simplu este de manipulat un stat din spatele culiselor.