Anton Bacalbaşa: Moş Teacă. Cum se vindecă boalele

— Treci la curăţenie, leat, că astăzi e zi de curăţenie!... Nu te face, Gheorghe! Aide, pas gimnastic.

Şi sergentul Potroacă umblă printre soldaţi de la un capăt la altul al cazărmii, mînîndu-i cu cureaua... Căprarii zoreau şi ei, care de care mai harnic la îndemnuri de felul ăsta. Iar soldaţii, luaţi repede, îşi aşezau raniţele pe poliţe, strîngeau paturile şi se găteau la frecat cazarma.

Curînd era gata tot. Cu pantalonii sumeşi pînă la genunchi, cu şomoioage de paie în mînă, începură a freca scîndurile. Molozul făcea un praf pe care toată apa vărsată nu-l putea potoli.

La corvoadă de asta e ca şi la atacul unei redute: soldaţii cîntă cu toţii, de regulă acelaşi cîntec, cele mai de multe ori în note jalnice, orientale, întrerupte din cînd în cînd de cîte un strigăt al sergentului:

— Freacă apăsat, deşcă, nu moşmoli, că nu-i scîndura lu tat-tu! E a statului! D-aia-ţi dă statu borş!

Şi soldaţii freacă-ntruna şi întruna cîntă:

Bată-l Dumnezeu să-l bată
P-ăl de-a pus lamba la poartă!
Trece neica cîteodată
Şi mi-l vede lumea toată!

— Cîntă, leat, cîntă de inimă albastră, că ţi-o fi dor dă fata lui nea Ion! Las, că să mîngîie ea acuma cu riformaţii şi cu cotigenturile ăle vechi! Ca mîine pui meliţia la ceafă şi găseşti pă Mariţica măritată!... Cîntă, leat!...

Şi Potroacă îndrugă-ntruna, soldaţii cîntă mereu...

— Da' cioara unde-i, mă planton? Mi se pare că s-a apucat dă prostit meliţia!

— Nu ştiu, don sergent! A fost cu cumpania şi l-am pierdutără p-acolo pă la cişmea; nu s-a mai întors...

— Ia du-te după el. Vezi c-o fi la cantină. Îi arăt eu prosteală! Crede că scapă de frecat? Să mi-l aduci aicea să-l judec eu cazon!

Plantonul pleacă.

***

— Drepţi! strigă sergentul.

Toţi se ridică. Cu şomoioagele de paie la umăr, cu pantalonii sumeşi, stau drepţi cu toţii şi nemişcaţi. Te crezi la operetă.

Moş Teacă, acela căruia i se fac onorurile astea, intră solemn şi grav, trece pe dinaintea trupei ca la o mare revistă, priveşte, admiră.

— Să dea-nainte! Sergent, e toată lumea?

— Trăiţi, don căpitan, suntără toţi, numa Vasile ţiganu lipseşte; da' am trimis după el.

— Da' unde e?

— Nu ştiu, trăiţi, don căpitan! S-a dus să-l aducă!

— Hm! Vrea să prostească meliţia! Las, că-l judec eu cazon!

— Da' volintiru? Da' Sgabercea? I-ai pus şi pă ei?

— Da, don căpitan.

— Foarte bine, nu merge pă prosteală! Melitaru e dator să facă sirvici!

Afară se aude zgomot şi plantonul intră aducînd în spinare pe Vasile ţiganul.

— Ce? S-a îmbătat? strigă Moş Teacă?

— Nu ştiu, trăiţi, don căpitan! L-am găsit lungit lîngă cişmea şi cu faţa-n sus. Dădea din mîini şi din picioare de făcuse gropi în pămînt!...

— Mi se pare, trăiţi, don căpitan, că suferă de „du-că-să pă pustii”, răspunde un soldat.

— Nu vorbi, leat! Lasă, că-i arăt eu „ducă-să pă pustii”!... Daţi o curea. S-a îmbătat ca să scape dă corvoadă.

Plantonul aşază la pămînt pe Vasile, care dă încă din picioare, ca prins de friguri. Are faţa galbenă, ochii-i sunt deschişi mari, buzele-ncleştate şi braţele contractate. Din cînd în cînd, cîte un fior îl cutremură.

— Stai, că-ţi arăt eu să faci pă mortul! Mîîî! Mîîî! Scoal', ţigane, că nu prosteşti pă nimeni! Şi Moş Teacă-l împinge cu piciorul. Scoal' mă! Scoal'! Nu vrei, hai?! Nu vrei?... Ia să mi-l dezbraci, sergent!

Potroacă se aplecă la pămînt şi dezbracă de tot pe Vasile. Moş Teacă ia-n mînă cureaua şi-ncepe a lovi pe bolnav, care nu mişcă.

— Aduceţi-mi o lumînare.

Moş Teacă ia o lumînare, o aprinde şi o lasă să picure pe pieptul lui Vasile, care se înfiorează din cînd în cînd , dar nu se deşteaptă.

— Al dracului ţigan, bine face pă mortu! Lasă, leat, c-am mai văzut eu d-astea! Să face bolnav ca să scape dă treabă. Lenea, săraca! îi place mai bine să doarmă decît să muncească... Da' nu şi-a găsit pă cin să prostească... Ia pune-i poşta, sergent!

Sergentul ia o bucată de hîrtie, o unge cu untdelemn, o face sul şi o vîră cu un capăt între degetele de la un picior al lui Vasile, iar la capătul celălalt îi dă foc.

— Să-l vezi acuma cum o să sară-n sus! zice Moş Teacă rîzînd de bucurie.

Hîrtia arde, flacăra cuprinde piciorul desculţ, îl afumă, îl frige, începe a sfîrîi şi se nimiceşte. A ars toată, iar Vasile n-a făcut decît să tremure mai nervos din picior şi a rămas tot nedeşteptat. În cazarmă e un miros de untdelemn şi de grăsime arsă.

Atunci Moş Teacă devine furios.

— Fie, că aşa ţigan n-am văzut dă cîn' sunt!

Şi din nou îl ia la bătaie. Dungi vinete se fac pe trupul gol, sîngele se iveşte la suprafaţă, apoi ţîşneşte, şi Vasile se deşteaptă. Are faţa aiurită, pe frunte se zugrăveşte o durere adîncă şi-n ochi i se ivesc lacrimi.

— Aha! Va s' zică, te-am răzbit, cioroiule! Pentru ce făceai pă mortu?

— Trăiţi, don căpitain... patimă veche... de mic copil...Doamne, cum o să trăiesc eu?

Şi un şiroi de lacrimi îi curge pe obraji.

— Nu te zborşi ca muierile, cioară! Melitaru nu plînge! Crezi că mă prosteşti pă mine? Şi Moş Teacă, scos din răbdări, îi dă doi pumni. Patru zile la-nchisoare pă pîine cu apă! Şi să mi-l scoţi la corvadă regulat, sergent! Şi dacă să mai face apucat dă boala copiilor, te-am învăţat leacu!... Acuma treci la frecat, gaşperiţă!

Şi Moş Teacă iese.

Soldaţii freacă-ntruna şi cîntă mereu:

Pe malul Siretului
Paşte calul Iorgului;
Un fir paşte,
Altu naşte,
Iarba-n patru se-mpleteşte...

Numai Vasile nu cîntă; cu faţa contractată, cu fruntea la pămînt, ochii-i varsă lacrimi, cu care freacă scîndurile...