Într-o deplasare, mai demult, o mătuşă de origine bucovineancă, în vîrstă de 97 de ani, dar lucidă şi destul de inspirată, îmi povestea despre nişte obiceiuri de aproape o sută de ani în urmă. Multe trăite chiar de ea. Bunăoară, dacă o pereche de tineri „îşi trimiseseră semne şi aveau vorbă să se ia”, despre care ştiau părinţii şi tot satul, însă din anumite motive împăcăciunea cu privire la nuntă se strica, atunci familia părţii vătămate era nevoită să „plătească ruşinea” părţii pătimite. Indiferent de faptul cine rămînea cu buza umflată – eventualul mire sau mireasă. Atunci încă m-am amuzat nespus de asemenea taxe şi am întrebat băbuţa cam cît costa, de-o vorbă, ruşinea unui flăcău părăsit? Dar dacă stau să mă gîndesc mai bine, atunci înţeleg că nu chiar prost e obiceiul ăsta.

Interesant, azi, să se facă că ne întoarcem la canoanele de un secol în urmă, cîţi ar deveni bogaţi? Şi să se plătească ruşinea nu numai pentru miri şi mirese „lepădate pentru altcineva”, dar pentru orice formă de ruşine, cînd este terfelită demnitatea de om. Fără procese de judecată, operate de tribunale corupte şi părtinitoare, ci lăsate pe mîna judecăţii lumeşti, condusă de raţiune şi obraz.

Să-i plătească producătorul consumatorului minţit, care a dat bani grei pentru o porcărie promisă drept şirag de mărgăritare. Să plătească învăţătorul pentru orice gest şi faptă care nu a educat un copil, ci dimpotrivă, conştient şi cu indiferenţă l-a calicit, lăsîndu-l invalid moral pe viaţă.

Să plătească antrenorii, plătiţi cu milioane, pentru ruşinea naţiunilor care de cele mai dese ori sînt nevoite să urmărească cum le sînt umilite simbolurile, aspiraţiile şi încrederea la diferite competiţii internaţionale.

Să fie taxaţi acei medici şi poliţişti necinstiţi şi incompetenţi, care nu numai că nu-şi onorează obligaţiunile faţă de cei, cărora le-au promis credinţă şi ajutor, dar şi pentru că îndrăznesc să le bage mîna şi în buzunare.

Dar aleşii poporului? Cîtă ruşine ar avea de plătit nouă, celor pe care ne-au dus cu vorba şi ne-au lăsat cuvînt că mai că se vor cununa cu problemele noastre, iar la urmă ne-au arătat coada vacii?

Lungă ar fi această listă de datorii. Dar şi mai importante ar fi conturile proprii. Cînd fiecare dintre noi ar şti că nu-i va trece pur şi simplu nici un lucru neonest, incorect şi murdar. Cînd vom avea teamă de procesele interioare de conştiinţă, care pedepsesc mai tare ca orice puşcărie. Şi care sancţionează nu cu pungi de galbeni, ţuhali cu grîu sau covoare ţesute în multe iţe (considerate cele mai măiestrite şi preţioase), ci cu măcinări cumplite de suflet şi minte, care dor aproape la fel sau chiar şi mai mult decît un orgoliu rănit în urma unei trădări. Şi ai da averi ca să te eliberezi, numai că sînt cazuri cînd nici un ban nu poate acoperi o ruşine, poate chiar numai de un singur om ştiută.

Lilia GRUBÎI