Pe undele misterioase ale memoriei istorice (3)

Cine suntem cu adevărat şi de ce nu ştim să ne alcătuim?

Autor: Mihai CONŢIU 

Singurul lucru pe care-l consider miraculos în istoria românilor mi se pare a fi păstrarea limbii române într-o, să-i zicem, mare slavonă. Istoria tezistă, propagandistă a României care ni se preda în şcoli înainte de 1989 nu putea fi asimilată ca fiind reală de chiar toţi. În condiţiile în care sistemul de învăţămînt de atunci, ireproşabil, dacă facem abstracţie de materiile socialismului ştiinţific, te obliga la cunoaşterea istoriei tuturor popoarelor lumii, nu puteai, ca român conştient şi dotat cu puţină raţiune de desluşire a evidenţelor, să nu te simţi minuscul în raport cu alte naţiuni.

Dictatorul Nicolae Ceauşescu, spre deosebire de predecesorii lui, a avut şi a pus în practică un ideal naţional, acesta culminînd şi cu cei „2050 de ani de la crearea statului naţional unitar dac de sub conducerea lui Burebista”.

Cu toate acestea, este suficient să vizitezi, de exemplu, Italia, Grecia, Turcia, Egiptul, China etc. spre a înţelege cît de minusculă este istoria românilor în comparaţie cu cea a acestor naţiuni cu istorii perpetuate. Dăm din colţ în colţ atunci cînd ne amintim că nu avem ce să ne amintim de după retragerea aureliană şi pînă la voievodatele Gelu, Glad, Menumorut, apoi Basarab, Mircea cel Bătrîn...

Personal, n-am exultat niciodată în faţa legendelor, poemelor istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu, Coşbuc, Alecsandri etc., în faţa istoriilor scrise de marele savant, istoric şi naţionalist Nicolae Iorga şi alţii. România este şi astăzi condamnată la incertitudini teritoriale tocmai din cauza unei istorii incerte, lipsite de măreţia care transpare din legende. Este chiar o tîmpenie naţională să ridici la rang de virtute eminescianul vers pus în gura domnitorului Mircea cel Bătrîn, care spune: „Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul”!

Ne-am îngropat în Mioriţa, Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare şi ne place să credem că avem o Mare Istorie. Dacă tot vorbim despre domnitori români, apoi cel mai mare a fost Constantin Brîncoveanu, nu Mihai sau Ştefan. De la Brîncoveanu ne-a rămas, dincolo de 27 de ani de pace continuă, măcar stilul de artă şi arhitectonic care-i poartă numele, care face epocă şi astăzi. Ştefan cel Mare ne-a lăsat nişte duzini de biserici, construite să-şi spele păcatele şi la care urmaşii lui să îngenuncheze în faţa lui Dumnezeu, nicidecum să-şi îndrepte spatele şi să devină cuceritori. Oare o fi ctitorit vreo biserică şi în urma vreunei bătălii administrate muntenilor?

Doar Mihai Viteazul se pare că ar fi avut „ceva sămînţă” de cuceritor, numai că austro-ungarii „i-au tăiat un pic capul” ca să-i separe aceste gînduri de trupul lui de războinic.

Am rezistat „eroic” secole în faţa turcilor doar ca să le plătim tribut, adică le-am plătit ca să ne lase în aceleaşi colibe amărîte din cătunele noastre care au rezistat, tot eroic, pînă în pragul secolului XX.

Fatalismul mioritic ne-a împiedicat pe noi, românii, să ne apărăm ţara... de noi! O istorie naţională, oricît ar fi ea de mai puţin glorioasă, dacă nu este asumată în realele ei dimensiuni, atunci reversul acesteia condamnă naţiunea respectivă la o permanentă supuşenie, o continuă dependenţă de marile naţiuni. Am fost şi suntem lăsaţi cu bună ştiinţă să ne supradimensionăm un trecut legendar, ştiindu-se că pe fondul acestei înfumurări naţionale putem fi mai lesne dominaţi.

Iată cît de triumfători suntem că facem parte din NATO şi UE! Iată cum transformăm aceste apartenenţe în ideal naţional, iar asta pe fondul pierderii efective a independenţei şi suveranităţii naţionale! Conducătorii noştri, pe care, din cînd în cînd, îi mai şi ucidem, ne îndoapă cu istorii falsificate, apoteozate şi sunt mari aşi în a ne minţi că eşecul nostru naţional este, de fapt, o nemaipomenită victorie.

Dacă cineva a construit ceva cu adevărat în România modernă, apoi aceia au fost regii României şi Nicolae Ceauşescu. În România democrată, eliberată de dictatura comunistă, conducătorii şi marii profitori ai schimbării de regim politic îşi construiesc propriile palate, bănci sau hoteluri, dar nimic pentru popor şi istoria sa.

Nu vom şti să ne alcătuim niciodată ca o naţiune triumfătoare probabil şi din cauza unei genetici eşuate. Ca la mai toate popoarele lumii, şi din România şi-au luat zborul genii ale umanităţii, numai că nu pentru români, căci rămîn paralizaţi în faţa acestor fenomene şi simt instinctiv nevoia de a-i anihila.

Ce folos că România este una dintre cele mai bogate ţări ale Europei dacă este locuită şi administrată de români şi ţigani? Tocmai această neputinţă a fost propice apariţiei celui mai bizar naţionalism de paradă. Da, există ofensiva maghiară condamnabilă, dar de ce Ceauşescu a ştiut să o ţină în frîu? Oare nu şi din această cauză a fost pedepsit? Am certitudinea că da! Acum, calitatea de membru al NATO şi UE, România este obligată de „normele democraţiei” să înghită bezelele ungurilor pînă vor obţine tot ceea ce vor dori.

Nu de UE şi NATO avea nevoie România ca să se autoadministreze, să-şi păstreze independenţa şi să-şi elucideze trecutul şi viitorul istoric, ci de consilieri şi parteneri nemţi, evrei, ruşi şi chinezi.

„Tăvălugul nemilos al democraţiei” care a trecut peste România, excepţie făcînd intervenţiile militare, în esenţa lui, este identic cu cel care a trecut şi trece prin Libia, Irak, Egipt sau Siria. Suntem condamnaţi la fatalism! (Va urma)

Socialmai mult
13.11.18 - 16:00
13.11.18 - 15:58
13.11.18 - 11:24
12.11.18 - 18:11
12.11.18 - 16:30
12.11.18 - 15:03
12.11.18 - 10:43
11.11.18 - 11:08
10.11.18 - 14:42
09.11.18 - 18:39
09.11.18 - 17:55
09.11.18 - 13:49
09.11.18 - 13:47
08.11.18 - 17:17
08.11.18 - 15:14
08.11.18 - 15:12
08.11.18 - 12:46
07.11.18 - 18:37
07.11.18 - 18:26
07.11.18 - 15:31