Pe undele misterioase ale memoriei istorice (1)

Cine suntem cu adevărat şi de ce nu ştim să ne alcătuim?

Autor: Mihai CONŢIU

Fiecare individ (sau comunitate) reprezintă o structură infimă şi de nerepudiat a propriei sale contemporaneităţi istorice. Suntem legaţi ombilical de adevărurile şi minciunile epocii în care ne-a fost dat să ne naştem. Disidenţa individuală faţă de mediul social şi politic nu poate cunoaşte decît două forme generale de împlinire.

Într-o primă categorie de manifestare, disidenţa poate fi asociată unui complex individual care poate cuprinde sublimarea „eului rebel”, dorinţa de a ieşi în evidenţă din rîndul colectivităţii, anxietate, nihilism disimulat cu raportarea la unele modele exterioare, dar imposibil de adaptat mediului social în care se află individul respectiv, în timpii istoricii anticipaţi de el din perspectivele disidenţei, precum şi alte cîteva alte forme care gravitează în jurul acestor proiecţii.

În toate aceste situaţii, individul eşuează în faţa SISTEMULUI sau se exilează. El va trăi tot restul vieţii doar cu iluzia că a fost un antemergător, un simbol călăuzitor al transformărilor sociale care se produc ulterior în patria sa. Istoria Est-europeană de după 1989 ne-a demonstrat că nu disidenţa unui individ sau a unui grup a schimbat cursul istoriei în unele ţări regionale, ci însuşi SISTEMUL, mai precis o parte a lui, a fost cel care a remodelat, să zicem revoluţionar, statele europene post-comuniste.

Toate aceste prefaceri, toate aceste schimbări de regimuri totalitare de tip comunist nu ar fi fost posibile dacă SISTEMUL fiecărei ţări în parte nu ar fi fost o rotiţă a unui angrenaj mult superior lui, iar aici este vorba despre „combatanţii politici, ideologici şi militari” din cele două părţi ale celebrei „Cortine de Fier”.

Cineva poate contrazice aceste afirmaţii cu exemple ca Lech Walesa, liderul sindicatului „Solidaritatea” din Polonia, asta în primul rînd, marele scriitor rus Soljeniţîn sau cehul Vaclav Havel. Sigur, disidenţa şi rezistenţa lor nu pot fi contestate, dar, să nu uităm, adversarii occidentali (în primul rînd americanii) ai blocului comunist estic au investit enorm în crearea de simboluri sau mituri revoluţionare în majoritatea ţărilor comuniste de atunci.

În cazul aşa-zisei Revoluţii din Decembrie 1989 din România, totul a fost deja demitizat. Cu toate acestea, grupul de conspiratori şi autori ai loviturii de stat, în frunte cu Ion Iliescu, ex-preşedinte al României, nu a fost condamnat pentru cumplitele crime comise împotriva poporului român spre a justifica aşa-zisa Revoluţie. Occidentul nu era dispus să legitimeze decît Revoluţii, fie şi mascate, aşa cum a fost cea din România, nicidecum lovituri de stat sancţionate de Dreptul internaţional.

Astfel, schimbarea de SISTEM din România a fost provocată şi împlinită tot de către reprezentanţii marcanţi ai vechiului sistem comunist. Prin urmare, la democratizarea de tip occidental nu şi-au adus absolut nici un aport direct sau indirect disidenţele unora ca Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu şi ceilalţi din „grupul parizian”, precum nici cele interne de tipul Anei Blandiana, poetă şi beneficiară a tuturor privilegiilor comunismului românesc, Doina Cornea, Ion Raţiu sau marea conştiinţă Corneliu Coposu.

Despre disidenţe politice în Republica Moldova nu se poate vorbi nici pe departe. Actualul stat Republica Moldova este o consecinţă a concesiilor făcute de Moscova în contextul politic internaţional deja cunoscut. Restul sunt poveşti de adormit copiii! Este bine ştiut că absolut toţi „legendarii” aşa-zişi disidenţi moldoveni au fost exponenţi de frunte ai fostei nomenclaturi sovietici. Chiar şi „mitul” Gheorghe Ghimpu este discutabil de către contemporanii săi, iar asta şi în condiţiile în care nu a fost chiar trimis la munca de jos. Cam orice semn de disidenţă a fost supusă unei „reeducări reuşite”. Prefacerile democratice din Republica Moldova au adus în prim-plan aceeaşi exponenţi ai vechiului SISTEM. La fel ca şi în România!

Nu s-a întîmplat acelaşi lucru, însă, în ţări ex-comuniste cu identităţi bine definite şi istorii naţionale bine conturate şi nelegendate absurd, isteric, aşa cum este cazul Poloniei, Ţările Baltice, Cehia etc.

A doua formă de disidenţă de care aminteam la început nu este cu putinţă în Europa. Aici mă refer la tipul de disidenţă al unui individ, al unei personalităţi puternice capabile să schimbe cursul istoriei ţării sale. Ţările europene sunt înscrise în cu totul alt destin istoric, ele nu pot fi captivate sau captive unei personalităţi disidente, revoluţionare puternice de genul lui Fidel Castro sau Che Guevara.

Disidenţa europeană a fost şi este parte a unui scenariu de tip Hollywood, iar asta în ciuda suferinţelor personale autentice ale disidenţilor respectivi. Reţineţi că vorbim despre tipul de disidenţă contemporan! Disidenţa profundă, autentică modifică radical cursul istoric al unei ţări, iar aceasta include şi lovituri de stat, numai că spaţiul european este fundamental opus celui Sud-american, libian etc. (va urma)

Socialmai mult
20.11.18 - 10:59
19.11.18 - 18:14
19.11.18 - 16:07
19.11.18 - 16:06
19.11.18 - 16:04
19.11.18 - 11:01
19.11.18 - 11:00
18.11.18 - 16:49
18.11.18 - 14:49
18.11.18 - 00:56
17.11.18 - 16:30
17.11.18 - 16:28
17.11.18 - 16:21
17.11.18 - 16:20
17.11.18 - 13:09
16.11.18 - 20:12
16.11.18 - 19:04
16.11.18 - 16:05
16.11.18 - 16:04
16.11.18 - 13:40