PARTICIPANTI LA VICTORII CU DESTINE DE INVINSI

Festivităţi naţionale de eliberare sau comemorările unor nesfîrşite cortegii de morţi?

Autor: Mihai CONŢIU

În funcţie de specificul naţional, fiecare ţară îşi asumă, în contemporaneitate, dimensiunile dorite ale unor ritualuri ce-i defineşte identitatea – trecutul eroic, mari victorii în apărarea independenţei sau dobîndirea acesteia etc. Atunci cînd vorbim despre cel de-Al Doilea Război Mondial, despre începutul şi finalul acestuia, comemorarea/aniversarea acestor momente diferă de la ţară la ţară. De aici încep şi o serie de paradoxuri – asumări triumfătoare şi, pînă la un punct, de cele mai multe ori justificate ale unor clipe glorioase, frustrări naţionale cauzate de un rol secund rezervat unor naţiuni de către marile puteri beligerante, manifestări sobre, de tip academic, rescrierea „convenabilă naţional” a istoriei evenimentelor de către factorii politici decizionali din unele ţări mai mici sau mai mari şi cu apetenţă victorioasă şi multe altele.

Statistici, arhive…

La nivel global, încă, în zilele noastre, sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial este ultimul mare eveniment sărbătorit în fel şi chip pe tot cuprinsul planetei. Fireşte că sînt şi întregi comunităţi umane, cele mai îndepărtate de teatrul de război şi mai puţin afectate, pentru care evenimentul în cauză trece neobservat. În primul rînd, aniversarea victorioasă a sfîrşitului celui de-Al Doilea Război Mondial este, pentru majoritatea ţărilor, o obligaţie patriotică şi morală, atîta vreme cît printre noi mai există supravieţuitori ai acestei conflagraţii, atîta timp cît ororile Holocaustului sîngerează încă şi pentru că, în general, omenirea nu trebuie să uite.

Cu siguranţă, şi Al Doilea Război Mondial va intra în statistici, aşa cum s-a întîmplat şi cu Primul Război Mondial, cu războaiele lui Napoleon, cele de cucerire ale Imperiului Otoman etc. Cine-şi mai aminteşte de dramele umane cumplite de atunci, cine mai este sfîşiat de durere din cauza lor? Doar unii politicieni sau dictatori care vor să se „legitimeze naţional şi internaţional” atunci cînd vor să declanşeze alte războaie, să-şi revendice alte teritorii…! Cu timpul, cu cît legătura directă dintre contemporani şi participanţii la război nu va mai exista, dispare şi durerea şi rămîne doar memoria istoriei.

Totuşi, omenirea are nevoie de război pentru că a fost hărăzită şi cu perpetuarea incontrolabilă a procreaţiei. Steagurile păcii sînt purtate cu ipocrizie de către marii manipulatori mondiali întru îndobitocirea masei umane planetare, care, din timp în timp, trebuie să se transforme în forţe beligerante, să dea alte victime, alţi eroi, alte motive de păci iluzorii, alte motive de comemorări sau aniversării festiviste.

Învingători şi înfrînţi

Statistic vorbind, Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă mai mulţi înfrînţi decît numărul ţărilor împotriva cărora au luptat aliaţii antihitlerişti, dar, inevitabil, şi mai puţini victorioşi decît participanţii reali la învingerea coaliţiei fascisto-hitleriste. Privind faptele cu luciditatea prezentului, printre marii învingători ai celui de-Al Doilea Război Mondial sînt SUA, Marea Britanie, Rusia, Franţa, Germania, Țările de Jos, Țările Scandinave, Italia, Japonia, Canada, Australia şi alte cîteva. Unii dintre învinşii de odinioară, ca Germania, Japonia sau Italia, au demonstrat, astăzi, că au virtuţi de învingători, devenind mult mai civilizaţi şi puternici decît unii dintre cei care, pe drept, i-au înfrînt cîndva,

În acest context, nu putem să nu notăm destinul ulterior al unor naţiuni aliate şi, deci, învingătoare în război, care au devenit înfrînte după Conferinţa de la Ialta din 4-11 Februarie 1945. Atunci, delegaţiile conduse de Roosevelt, Churchill şi Stalin şi-au împărţit „prăzile de război”, adică „restul naţiunilor europene”, după bunul lor plac, indiferent de tabăra în care s-au aflat.

Mai multe ţări din componenţa coaliţiei victorioase în cel de-Al Doilea Război Mondial, care şi-au avut rolul lor însemnat în terminarea războiului, sînt puse în situaţia de a sărbători victoria din 1945 în contextul în care armistiţiul care i-a pus capăt le-a schimbat radical istoria, le-a modificat/mutilat teritoriul naţional şi tipul de orînduire socială progresistă. În realitate, Conferinţa de la Ialta, prin împărţirea „sferelor de influenţă”, a deschis un „culoar al morţii” pentru alte milioane de victime ale unui regim comunist străin şi represiv în statele europene. După împărţirea „sferelor de influenţă” din 1945, SUA, Anglia şi Occidentul democratic au devenit inamicii fostului mare aliat, URSS, dar şi al acelor naţiuni foste aliate din război, pe care Roosevelt şi Churchill le-a plasat sub „protectoratul” lui Stalin.

Respectînd proporţiile, după 45 de ani de comunism admis de Marile Puteri în spatele Cortinei de Fier, fostele ţări aliate învingătorilor din război au ieşit cam la fel de înfrînte, vlăguite ca şi Germania sau Japonia după 1945. Atunci noi, cei care pînă în 1945 eram cetăţenii unor naţiuni mai mici, dar prospere, democratice şi libere, ce ar trebui să facem – să sărbătorim, în comun cu alte state Ziua Victoriei în cel de-Al Doilea Război Mondial, care pentru fiecare în parte înseamnă altceva, să ne comemorăm victimele de război, să ne deplîngem eşecul naţional provocat de Ialta ori să ne jelim sutele de mii sau milioanele de apropiaţi ai noştri, care au fost torturaţi şi ucişi în numele instaurării unui regim politic falimentar decis unor state la Conferinţa de la Ialta?

Ne inventăm, ne rescriem şi ne idealizăm conjunctural istoria, dar nu vedem că marile naţiuni nu-şi idealizează propria istorie pentru că şi-o subordonează, iar pe cea a micilor state o decid după cum vor. Micile naţiuni sînt subordonate întotdeauna intereselor Marilor Puteri, dar niciodată prietene sau parteneri cu drepturi egale pe veci. Acestea sînt şi motivele pentru care Ziua Victoriei în cel de-Al Doilea Război Mondial este marcată diferit. Ruşii aniversează triumfalist Marele Război Pentru Apărarea Patriei pentru a-şi justifica o istorie imperială trecută şi una prezentă pe care tot şi-o „universalizează”; americanii nu au nevoie de parade victorioase deoarece ar fi un nonsens în raport cu marşul lor planetar dominant; europenii au găsit soluţia pacificatoare de aniversare a Zilei Europei, iar statele mai mici aniversează cel de-Al Doilea Război Mondial în virtutea unor reminiscenţe istorice şi a „tradiţiilor” dobîndite de subconştientul colectiv de la… „fraţii mai mari”.

De Ziua Victoriei în cel de-Al Doilea Război Mondial, dar şi în alte împrejurări, ne pierdem în festivităţi naţionale grandioase, ne „umflăm istoric piepturile” şi expirăm naţionalisme păguboase spre a ne masca neputinţa de a fi noi înşine şi prin noi înşine, dar, mai mult sau mai puţin evident, întoarcem urechea cu atenţie spre Cei Mari, ca să le facem pe plac, de aşa manieră încît cei deopotrivă cu noi să creadă că o facem de bunăvoie, ca „parteneri egali”, ca stăpîni autentici pe propriile noastre destine naţionale!

Poate că lăsăm să treacă pe lîngă noi o istorie luminoasă nu doar pentru că sîntem incapabili, ci şi din cauză că nu o merităm. De ce credeţi că sîntem atît de mici faţă de istoria trecută pe care o tot hiperbolizăm? Oare nu din pricină că „trecutul glorios” nu a fost nici pe departe aidoma celui pe care nu-l dorim atunci cînd tot rescriem „o istorie naţională măreaţă”? De fapt, niciodată n-am fost cuceritori, ci tot timpul am fost cuceriţi, am plătit biruri, am cîştigat războaie efemere ca să plătim alte biruri, dar niciodată nu ne-am făcut singuri istoria şi nu ne-am dictat propriile hotare aşa cum ar fi fost firesc!

Socialmai mult
21.09.18 - 18:35
21.09.18 - 18:31
21.09.18 - 15:43
21.09.18 - 14:12
21.09.18 - 14:09
21.09.18 - 14:07
21.09.18 - 12:48
20.09.18 - 16:33
20.09.18 - 16:28
20.09.18 - 14:20
20.09.18 - 14:19
20.09.18 - 11:58
20.09.18 - 11:51
19.09.18 - 18:57
19.09.18 - 18:52
19.09.18 - 16:58
19.09.18 - 16:50
19.09.18 - 15:43
19.09.18 - 14:30
19.09.18 - 14:15