Separatism, revizionism şi şovinism

Autor: Mihai CONŢIU

Cunosc România mai mult decît majoritatea conaţionalilor mei, iar asta pentru că am avut şansa să o străbat în turnee de la un capăt la altul. Am rude în Bucureşti, Alba, Mureş, Covasna, Hunedoara, Buzău, Maramureş, Cluj etc. Am întîlnit fel de fel de oameni, iar aici mă refer la etnicii mei români, dar şi la conaţionalii mei de origini etnice provenite din ţigani, unguri, machidoni, saşi, evrei, ucraineni, armeni, lipoveni, secui (secuii: origine etnică necunoscută, dar revendicaţi de către maghiarii din România), italieni, greci, bulgari etc., toţi cetăţeni ai României. Cu excepţia maghiarilor, absolut toţi spun că sînt, în primul rînd, români, iar mai apoi îşi declină originea etnică. Maghiarii politizaţi, însă, spun că sînt doar maghiari, unguri, omiţînd să-şi recunosc calitatea de cetăţeni ai României.

În cazul ungurilor români, cărora noi le mai spunem şi bozgori (Sensul cuvîntului se presupune (probabil greşit) că ar fi în maghiară „om fără ţară”, „apatrid”. În maghiară, se presupune că ar veni din slavă sau din română. Se foloseşte cu nuanţă peiorativă, depreciativă (nu neapărat la adresa maghiarilor, ci şi reciproc), poate fi vorba doar despre două motivaţii – nostalgiile după „răposatul” imperiu Austro-Ungar şi complexul ungurilor că sînt popor musafir în Europa. Poate această ultimă particularitate explică şi rata sinuciderilor din Ungaria.

Personal, avînd posibilitatea să-i cunosc bine acasă la ei, îi admir şi respect necondiţionat pe ungurii din Ungaria. Budapesta este una dintre cele mai minunate capitale europene. Întru deziluzionarea maghiarilor din România, în 1990 şi 1991, perioadă cînd am avut o reşedinţă la Budapesta, buni prieteni maghiari şi cu influenţă de acolo mi-au vorbit cu depreciere despre ungurii revizionişti din România. Cu toate acestea, ungurii români îşi găsesc totuşi gornişti revizionişti şi în Guvernul maghiar actual.

Pînă la urmă, este vorba despre bun-simţ al etniei. Saşii, armenii, machidonii, grecii, italienii români şi ceilalţi, deşi au o origine istorică destul de îndelungată şi deloc ceţoasă pe teritoriul României, în comparaţie cu cea a ungurilor, se declară cu mîndrie că sînt cetăţeni ai României. Armeanul Varujan Vosganian, scriitor şi politician român, la o întrunire de la Uniunea Scriitorilor din Moldova, în urmă cu mai mulţi ani, a spus că în străinătate spune că este român, iar în România spune că este armean român. Ce să mai spunem despre sportivii machidoni Hagi, Halep, lipovenii canoişti Patzachin sau Lipat Varabiev, celebrul violonist Ion Voicu, etnic ţigan, grecul Toma Caragiu, neîntrecutul actor, marii scriitori de origine evreiască Mihail Sebastian sau Norman Manea, ruso-românii Nichita Stănescu sau publicistul Andrei Gheorghe etc., etc.?

Naţionalitatea este, să-i zicem, o fatalitate… genetică, cetăţenia, însă, este şi o opţiune matură. Dacă o ţară te-a adăpostit în hotarele ei, dacă îi accepţi legile şi şansele pe care ţi le acordă, atunci trebuie să-ţi asumi şi responsabilitatea de a-i fi cetăţean loial. Altminteri, ai libertatea să o denunţi, părăsind-o în favoarea unei ţări care-ţi acordă şansa unor visuri pe care consideri că cea în care te-ai născut nu ţi le-a oferit. Asta nu însemnă, însă, că trebuie să o şi înjuri sau blestemi, iar asta din realul motiv că ţara în care te-ai născut echivalează cu mama ta. Ce fac ungurii politici în România? Motiv de meditaţie pentru unii rusofili din Republica Moldova, care încă mai denunţă independenţa acestei ţări şi o consideră o gubernie a Rusiei!