ORIGINILE EXPRESIEI ''CINTEC DE LEBADA''

Cînd un artist evoluează pentru ultima dată pe o scenă, se spune că este „cîntecul său de lebădă”, ceea ce pare bizar, din moment ce lebedele nu sînt renumite pentru prezenţa lor scenică. Aşadar, de unde provine exact această expresie?

Originile sale sînt legate de o legendă veche de aproape două mii de ani care spune că lebedele cîntă foarte frumos chiar înainte de a muri. Deşi, practic, acest lucru nu e chiar corect, există un sîmbure de adevăr. De exemplu, o anumită specie de lebădă (Cygnus cygnus) emite un sunet puternic în ultimele clipe de viaţă. Şi asta pentru că expulzează tot aerul din plămîni prin traheea sa foarte lungă. Sunetul a fost asemănat cu cel al unui clarinet la care cîntă un sufleur neexperimentat. Nu este, deci, un cîntec foarte frumos, dar cel puţin este adevărat că are loc înaintea morţii. Specia respectivă este foarte des întîlnită pe teritoriul Greciei, ceea ce a dat naştere ipotezei că în Grecia Antică, cei care au auzit păsările au exagerat puţin fenomenul şi astfel a luat naştere legenda.

Prima menţiune scrisă a cîntecului de lebădă a apărut într-o fabulă a lui Esop, numită „Lebăda şi gîsca”: „Un bogătaş a cumpărat de la piaţă o gîscă şi o lebădă. Pe prima, pentru a fi gătită la masa de seară, iar pe cea de-a doua pentru a-i asculta cîntecul. Cînd bucătarul a trebuit să ucidă gîsca, a confundat cele două păsări, pentru că era întuneric şi a prins din greşeală lebăda. Aceasta, simţind ameninţarea morţii, a început să cînte şi prin vocea sa a reuşit să se salveze.” O altă menţiune poate fi găsită în opera lui Eschil „Agamemnon”, scrisă în 450 î.Hr: „Iată cum zace alături de iubita sa, după ce aceasta a cîntat ultima sa elegie , asemenea unei lebede”.

Ideea lebedei care cîntă înaintea morţii apare în nenumărate alte opere ale literaturii clasice, în poezie sau muzică. Platon, de exemplu, în dialogul intitulat „Phaidon” sau „Despre suflet”, afirmă că Socrate i-ar fi spus:

„Nu crezi că am acelaşi spirit profetic ca şi o lebădă? Pentru că ea, atunci cînd simte că i se apropie sfîrşitul, după ce a cîntat toată viaţa, o face pentru ultima oară, mai puternic ca niciodată, bucurîndu-se că pleacă să se întîlnească cu zeul al cărei slujitor este. Dar oamenii, pentru că se tem de moarte, spun că lebedele cîntă o elegie, fără să-şi dea seama că nici o pasăre nu cîntă atunci cînd este îndurerată, cînd îi este frig sau foame; nici chiar privighetoarea, nici rîndunica, nici pupăza, despre care se spune că îşi cîntă tristeţea, deşi eu nu cred asta nici despre ele, nici despre lebede. Ele cîntă spre gloria zeului Apollo şi au darul prezicerii, anticipînd lucrurile bune care le aşteaptă pe lumea cealaltă, aşadar cîntă şi se bucură în acea ultima zi mai mult ca niciodată. Iar eu, la fel, considerîndu-mă servitorul aceluiaşi zeu, deopotrivă cu lebedele, conştient că am primit de la stăpînul meu acelaşi dar al profeţiei ca şi ele, nu voi părăsi această lume mai puţin bucuros decît lebedele.”

Numeroase personalităţi istorice au încercat să demonteze această idee, aşa cum este cazul lui Pliniu cel Bătrîn, care scria în primul secol după Hristos, în lucrarea sa monumentală „Istoria ştiinţelor naturale”: „Observaţiile şi experienţa mea arată că povestea lebedei muribunde care cîntă este falsă”. În ciuda acestui fapt, ideea s-a perpetuat în timp. În secolul 14, Chaucer scria în poemul „Parlamentul păsărilor”: „Geloasa lebădă cîntă înainte de moarte”. De remarcat că acest poem este şi prima lucrare care face referire la Sf. Valentin ca sărbătoare a îndrăgostiţilor.

Chiar şi Leonardo da Vinci a fost convins de ideea lebedei care cîntă. Acesta nota în jurnalul său: „Lebăda este albă, fără pată şi cîntă duios atunci cînd moare” Shakespeare a amintit şi el despre acest lucru în piesa „Neguţătorul din Veneţia” scrisă în secolul 16: „Lăsaţi muzica să sune în timp ce el face alegerea; apoi, dacă va pierde, va avea un sfîrşit asemănător lebedei, pierzîndu-se în muzică.” Cît despre felul în care expresia „cîntec de lebădă” a ajuns să fie asociată cu ultima operă sau reprezentaţie a unui artist, există referinţe destul de vagi.
Cea mai notabilă şi explicită pare a fi o colecţie de cîntece scrise de Franz Schubert spre finalul vieţii, intitulată „Schwanengesang” (Cîntec de lebădă). Compozitorul s-a stins la doar 31 de ani, în 1828, şi opera sa a fost publicată postum, un an mai tîrziu. Nu Schubert a fost însă cel care a pus acest nume colecţiei, ci Tobias Haslinger, cel care a publicat-o. De aici, probabil, expresia a căpătat conotaţia pe care o ştim astăzi.

Sursa: Rador

Socialmai mult
25.09.18 - 18:36
25.09.18 - 16:00
25.09.18 - 12:52
25.09.18 - 12:50
24.09.18 - 17:07
24.09.18 - 17:06
24.09.18 - 16:02
24.09.18 - 11:42
23.09.18 - 20:11
23.09.18 - 20:09
23.09.18 - 13:59
21.09.18 - 18:35
21.09.18 - 18:31
21.09.18 - 15:43
21.09.18 - 14:12
21.09.18 - 14:09
21.09.18 - 14:07
21.09.18 - 12:48
20.09.18 - 16:33
20.09.18 - 16:28