Politicienii din RM, o provocare pentru toţi psihanaliştii, psihiatrii şi sociologii întregii planete

Degringolada (prăbuşirea – nota red.) sau nebunia politică de astăzi din RM este o consecinţă firească a nefirescului, a perversiunii care a însoţit evoluţia clasei politice moldoveneşti încă de prin 1989-1991. Adică de pe timpurile cînd se credea că la temelia noului stat Republica Moldova trebuie să stea poeziile şi cîntecele patriotarde desuete, de la începutul secolulului XX, la fel „experienţele statale” ale unor „hadîrcişti, dabijişti” şi alţi emanaţi pregătiţi ai nomenclaturii sovietice, copierea la repezeală de prin vecini a unor repere legislative sau constituţionale, dar în nici un caz o atitudine responsabilă, istorică faţă de construcţia serioasă a unui stat.

La ce fel de Stat Responsabil s-ar fi putut aştepta cineva atîta vreme cît fosta RSS Moldovenească a devenit Republica Moldova, stat independent, suveran şi recunoscut de ONU, însă a fost „consolidată democratic/iniţiată în tainele democraţiei” de către foşti nomenclaturişti sovietici ca Mircea Snegur sau Petru Lucinschi? Dacă erau de bună credinţă şi ar fi iubit cu adevărat un viitor democratic care trebuia să aparţină acestei ţări, apoi aceiaşi trufaşi nomenclaturişti sovietici Snegur şi Lucinschi ar fi trebuit să aducă în ţară un „prinţ străin”, adică un moldovean educat şi trăit în democraţia occidentală. Ei, însă, au preferată să preia modelul românesc de după 1989, cînd România democrată a fost acaparată tot de către foştii nomenclaturişti comunişti, deşi existau modele morale şi politice de alternativă dintre cele mai ilustre, aşa cum au fost Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, ca să nu mai vorbim despre şansa istorică de readucere pe Tron a Regelui Mihai I.

Războiul de pe Nistru din 1991-1992 ar fi trebuit să fi fost un semnal sau un reper extrem de pilduitor pentru absolut toţi aventurierii politici care continuă şi astăzi să clameze unirea RM cu România. În consecinţă, paradigma după care trebuia să se orienteze absolut toţi politicienii de după 1991 era construcţia şi consolidarea tînărului stat Republica Moldova. Anume în acest context trebuia să se înscrie şi politicienii români exaltaţi sau nostalgici fără nostalgii reale după o Românie Mare. Aici, însă, era nevoie de o oarecare delicateţe diplomatică, spre a-i spune şi aşa. De ce să ceri încorporarea la România a noului stat lăsat să devină independent de aceeaşi Moscovă care nu-l vrea realipit?

România a avut şansa ei istorică euroatlantică datorită poziţionării geografice şi resurselor naturale extraordinare, nicidecum datorită „materiei prime calitative”, iar aici mă refer la capitalul uman. Uitaţi-vă doar la ceea ce se întîmplă acum pe scena politică din România spre a înţelege mai bine ce înseamnă „moştenirea comunistă românească”! Ce ne arată enormul scandal politic dintre serviciile secrete româneşti şi clasa politică de la guvernare?

Acum ori… niciodată!

La ora actuală, RM se află exact în situaţia din 1991, cu excepţionalităţi de rigoare. Dacă este să facem recurs la bun-simţ, atunci trebuie să recunoaştem ridicolul situaţiei în care astăzi, în anul 2017, scena politică şi civică moldovenească mai este încă invadată de figuri desuete şi abuzive ca Mihai Ghimpu, Ana Guţu, Vitalia Pavlicenco, Vladimir Plahotniuc, Dabija, Gheorghe Duca, Ion Sturza etc. De cei mai tineri nici nu are rost să vorbim, căci s-au născut corupţi la de-a gata, iar aici sper să nu fiu contrazis de personaje ca Dorin Chirtoacă, Andrian Candu sau Valeriu Munteanu.

Acum, RM are şansa unei relansări pe care a ratat-o în 1991. Se pare că piedica principală ar fi Plahotniuc, care nu-i dispus să cedeze poporului „actul de proprietate” asupra Statului Republica Moldova. Este ultima resursă a pe care vrea s-o vîndă scump. Dar are doar un singur cumpărător – SRI-ul omniprezent în R. Moldova. Oricît de mult l-ar dezavua unii pe Igor Dodon, trebuie să recunoaştem că Preşedinţia este singura instituţie legitimă din această ţară, în comparaţie cu, fireşte, Guvernul şi Parlamentul, care guvernează şi emit legi împotriva majorităţii populaţiei care nu-i mai vrea. Dar se ţin constituţional cu instituţiile statului captive la 1000 de procente.

Alegerile parlamentare anticipate dorite de majoritatea moldovenilor nu sînt pe placul actualilor guvernanţi, dar nici al aliaţilor şi susţinătorilor lor din România. S-a ajuns în situaţia aberantă în care politicienii români de la guvernare să-l susţină pe Plahotniuc împotriva moldovenilor. PSD din România şi anumite grupări din serviciile secrete o iau ca pe un afront personal cîştigarea Preşedinţiei de către Dodon. În acest întreg labirint politic, Dodon se simte asediat şi este nevoit să contraatace atît cît îi permit prerogativele şi libertatea unor asumări. Dodon nu poate fi inamicul României, dar nici prietenul docil al politicienilor români unionişti şi diversionişti, care, culmea!, îl susţin pe inamicul său din interior, pe Plahotniuc. Perversiune politică curată în relaţia de „bună vecinătate” dintre Moldova şi România! Dar această relaţie se poate pune pe roţi moderne, bunăoară începînd cu ratificarea tratatului de bază şi a celui de frontieră.

În această situaţie, Dodon trebuie sprijinit din interior atîta timp cît este vorba despre un ţel comun, despre viitorul democratic al RM. Avem aici trei elemente de convergenţă dar şi de o divergenţă paradoxală. Din perspectiva funcţiei prezidenţiale oficiale, Dodon este inamicul declarat al actualei guvernări ilegitime şi, se înţelege, al lui Plahotniuc. La fel se poziţionează şi PSRM. Tot ca inamici ai acestora se declară şi liderul PPDA, Andrei Năstase, şi PAS condus de Maia Sandu. Este absolut firesc faptul că Năstase şi Sandu nu se pot alia cu PSRM în multe obiective, dar de ce nu se aliază cu Preşedintele Dodon strict în lupta de demolare a puterii oligarhice şi a provocării de alegeri parlamentare anticipate?

Scoaterea ţării de sub influenţa decisivă a lui Plahotniuc ar trebui să fie un interes naţional major, nicidecum un obiectiv partinic sau electoral. Faptul că Năstase sau Sandu se feresc să se alăture Preşedintelui Dodon, nu PSRM, în confruntarea cu guvernarea oligarhică nu cred că ţine doar de voinţa lor exclusivă, ci mai curînd a celor care le dau sfaturi „din exterior”. Capcana convenabilă în care se lasă prinşi conştient este aceea că, Doamne, fereşte, să nu le fie asimilate „reprezentativităţile lor politice” de imaginea socialiştilor. În acest sens Ion Sturza le-a spus verde în ochi într-un interviu pentru Europa Liberă că sînt mici şi nerăbdători.

Realitatea din spatele acestor aparenţe este alta. În caz de alegeri anticipate, „unii prieteni externi” ai RM ştiu că în Parlament ar accede doar PSRM, PPDA şi PAS, cu mici excepţii date de reconfigurarea minusculului grup unionist. Guvernarea PSD de la Bucureşti şi anumite grupări de interese din serviciile secrete sînt obsedaţi de ideea că ar putea pierde controlul informaţional asupra actelor politice decizionale de la Chişinău. Pînă nu de mult, la Preşedinţie l-au avut pe Timofti. Acum le-au mai rămas Parlamentul, Guvernul, Plahotniuc, o parte importantă din SIS, Primăria Chişinăului şi multe altele, excepţie făcînd Procuratura, CNA…

Dacă, în caz de alegeri anticipate, PSRM, PPDA şi PAS intră în Parlament, atunci controlul informativ românesc se va diminua drastic. Aparent, Năstase pare incontrolabil cu desăvîrşire de către „partenerii români”, căci numai astfel se explică de ce nu l-au sprijinit ca el să fie contracandidatul lui Dodon la prezidenţiale, nu Sandu, impusă tot pe „linie vestică”. Sandu, pe de altă parte, nu doar că este un politician anemic, lipsit de personalitate, idei şi charismă, ci este şi suficient de imprevizibilă, alunecoasă. Tocmai din aceste considerente „grupările româneşti de sprijin” îl creditează pe Plahotniuc împotriva chiar a poporului majoritar. Vor continua s-o facă pînă cînd or să considere că şi-au consolidat o forţă politică de alternativă şi controlabilă, iar aici poate fi luat în calcul Anatol Şalaru, a cărui misiune politică ar fi recuperarea electoratului unionist.

În toate aceste condiţii descrise mai sus, reţinînd strict dorinţa personală a Preşedintelui Dodon de a-l anihila pe Plahotniuc şi a provoca alegeri anticipate, ţinînd seamă de faptul că Maia Sandu este un politician incert, este de neînţeles de ce Andrei Năstase nu vrea să redevină politicianul care promitea să fie şi să-l susţină deschis pe Dodon în iniţiativa sa prezidenţială, nu de partid! Doar acest ţel este unul comun, nu? O astfel de raliere, care s-ar finaliza şi cu alegeri anticipate, ar redefini RM la fel cum nu s-a întîmplat în 1991. Stînga ar fi Stînga, tot majoritară, dar alta decît vechea gardă, iar Dreapta sau Centru-dreapta ar fi altele decît cele de atunci, adică mai proaspete şi necompromise de un trecut incert. Pentru că PD-ul lunecă aidoma unei suveici pe cîmpul politic acoperit cu o gheaţă tot mai subţire.

Oricîte acuze de pro-rusism i s-ar aduce lui Dodon, observăm că, de fapt, nu mîna rusească este cea care împiedică derularea corectă, logică şi democratică a evoluţiei politice din RM. Nu mîna rusească îl susţine pe Plahotniuc şi regimul oligarhic. Nu mîna rusească a furat miliardul! Nu mîna rusească stăpîneşte RM!

Mihai CONŢIU