Duios Glosatorul printre cărţi trecea (2)…

În care evorba de doi autori: Gabriel Garcia Marquez şi Ion Coja

Încă din adolescenţă am memorizat o frază, care sună cam aşa: pentru a cunoaşte o ţară, o localitate trebuie să vizitezi în principal trei locuri – gara, piaţa şi cimitirul. Exact ca într-o poezie de Puşkin: Cînd pe la periferii drumul bat/Şi-n cimitirul public mă abat.

Oricît mi-ar reproşa Ion Berlinski, poate şi pe bună dreptate, că am căzut în doaga militantismului moralizant, acum, de cînd s-au mai schimbat lucrurile, la cele trei locuri care trebuie frecventate aş mai adăuga unul: ziarul/librăria/biblioteca.

De ce? Pentru că un om neinformat este stîlp cu ochi. Şarampoi, cum ar zice Sadoveanu. Căci, pînă la urmă, ce se întîmplă de fapt: Noi votăm, iar Ei, alţii, aleg şi-şi fac mendrele cu iz penal în numele poporului. Prin definiţie, eu, alegătorul de rînd de la talpa ţării, sînt adevăratul работодатель/angajator în stat. O dată la patru ani, eu aleg nişte oameni care trebuie să lucreze pentru mine, pentru ţară în Parlament, la Preşedinţie şi Guvern.

Acum vreo trei luni, “liberalul” Mihai Ghimpu a fost luat la întrebări de către un jurnalist: -- Cum, domnule Ghimpu, şi dumneata susţii că poporul trebuie să întoarcă miliardul furat? Răspunsul lui Mihai Teotizîcovici a fost de o încîntătoare sinceritate tîmpă cu program: -- D-apoi cine să-l întoarcă, peştii?!

Acum să-mi spuneţi: un om informat ar putea primi vreodată în satul său un asemenea potlogar cinic şi obraznic?

Dar simt că e timpul să plonjăm direct în imediateţă. Vorba ceea: ca să ne informăm, grijania mă-sii de informaţie! Omul este ceea ce devine învăţînd. Învăţînd, este suveran lăuntric, nu poate fi uşor manipulat.

O să vă povestesc, bunăoară, ideea care mă obsedează de mai mulţi ani şi pe care cred că o simt acum destul de bine conturată, zice G. G. Marquez în cartea sa “N-am venit să ţin un discurs” (Bucureşti, Editura RAO, 2011).

Imaginaţi-vă un sat foarte mic unde trăieşte o femeie care are doi copii: un băiat de şaptesprezece ani şi o fată care n-a împlinit paisprezece. Le dă copiilor gustarea de dimineaţă şi pe faţă i se citeşte o adîncă îngrijorare. Copiii o întreabă ce-a păţit, şi ea le răspunde: “Nu ştiu, dar m-am trezit cu gîndul că în satul ăsta o să se petreacă ceva foarte grav”.

Ei o iau peste picior, spun că sînt presimţiri de babă, se mai întîmplă. Băiatul pleacă să joace billiard şi, în clipa în care încearcă un carambol extrem de simplu, adversarul îi zice: “Mă prind pe un peso că dai greş”. Rîd cu toţii, el rîde, încearcă şi nu nimereşte. Îi plăteşte un peso, şi celălalt îl întreabă: “Dar ce-ai păţit, era doar o lovitură atît de uşoară?” Îi răspunde: “E drept, însă sînt încă impresionat de cuvintele pe care mi le-a spus mama azi-dimineaţă cum că în satul ăsta o să se petreacă ceva grav”. Rîd cu toţii de el, iar cel care a cîştigat un peso se întoarce acasă, unde maică-sa era cu o verişoară sau o nepoată, mă rog, ce rudă o fi fost. Fericit, tînărul spune: “Am cîştigat peso-ul ăsta de la Damaso cum nu se poate mai uşor, fiindcă n-a fost în stare să nimerească un carambol foarte simplu, cu gîndul la îngrijorarea maică-sii care s-a trezit azi cu presimţirea că în satul ăsta o să se petreacă ceva grav”.

Atunci, mama îi spune: “Nu lua în rîs presimţirile bătrînilor, că uneori se adeveresc”. Ruda lor aude şi pleacă să cumpere carne. Îi zice măcelarului: “Dă-mi o livră de carne” şi, în vreme ce el se apucă să taie, ea mai spune: “Nu, pune-mi două, că se zice că la noi o să se petreacă ceva grav, şi-i mai bine să fim

pregătiţi”. Măcelarul îi dă carnea şi, cînd vine altă femeie să cumpere o livră de carne, o sfătuieşte: “Luaţi două, fiindcă tot vin oameni spunînd că o să se petreacă în sat ceva grav şi se pregătesc cumpărînd de toate”.

Ce mai vorbă, zvonul se răspîndeşte.

Toţi sătenii aşteaptă să se întîmple ceva… Vine un moment în care încordarea e atît de mare pentru săteni încît toţi îşi doresc cu disperare să plece din sat, dar n-au curajul s-o facă. “Eu sînt un bărbat adevărat – strigă unul – eu plec.” Îşi ia calabalîcul, copiii, animalele, urcă totul într-o căruţă şi o apucă pe uliţa cea mare, unde bieţii săteni stăteau şi se uitau la el. Pînă cînd spun şi ei: „Dacă ăsta se încumetă să plece, plecăm şi noi” şi încep să părăsească de-a binelea satul. Îşi iau lucrurile, animalele, tot. Iar unul dintre ultimii care părăsesc satul zice: „Să nu se abată nenorocirea peste ce-a mai rămas din casa noastră” şi atunci dă foc casei şi alţii le dau şi ei foc caselor lor. O rup la fugă, cuprinşi de o panică îngrozitoare, ca într-un exod la război, şi în mijlocul lor era femeia care avusese presimţirea, strigînd: „Am spus eu că o să se petreacă ceva foarte grav, şi mi-au zis că sînt nebună”.

Dumneavoastră, dragi cititori, poate că o să rîdeţi zînghind într-un dintre, dar eu vă întreb concret-istoric: Şi nu au plecat moldovenii noştri care şi încotro?! „În fund de zare-albastră”, vorba bardului de la Mirceşti.

Acest fragment ce poartă inconfundabila marcă G. G. M. este, după umila mea părere, o scurtă poveste despre Puterea cuvintelor bine plasate. Despre capacitatea lor de a modela oameni, de a mişca munţi din loc şi, în sfîrşit, de a crea situaţii şi chiar lumi. Fiindcă îmi place literatura cu mesaj discret fin picurat pe pagină, totuşi e un învăţămînt, demn de reţinut. Sau, mai simplu, un nod la tîmplă.

Un alt nod la tîmplă, de astă dată cu tricolor fără stemă, l-am împrumutat provizoriu din cartea lui Ion Coja „Marele manipulator”, apărută în 2013 la Ed. Naţiunea din Clujna-Poca sau Cluj-na-Poca, sau Cluj Napoca (că întotdeauna am avut dificultăţi cu ortografierea corectă a acestui toponim de sorginte maghiară). Fragmentul pe care îl reproducem în continuare ar putea fi intitulat Înţeleptul satului, o poveste cu tîlc, pe care, zice bunul profesor Coja, ar fi auzit-o de la tandemul Petre Ţuţea-Sim(ţ)ion Ghinea.

Aşadar, Nae Ionescu (1890-1940; profesor, filozof; i-a avut studenţi pe Eugen Ionescu, M. Eliade, E. Cioran, M. Vulcănescu, Petru Dumitriu), după ce-şi susţine în Germania teza de doctorat, împreună cu profesorii din comisie şi cu soţiile acestora, la agapa academică de rigoare, este rugat de soţia rectorului să le explice ce fel de oameni sînt românii, din al căror neam se trage un exemplar atît de reuşit precum proaspătul doctor! Şi Nae Ionescu le-ar fi răspuns, se zice, cam aşa: am să vă dau răspunsul cel mai scurt şi mai cuprinzător cu putinţă pentru a înţelege, distinsă doamnă, ce soi de oameni sînt românii mei. Vedeţi dumneavoastră, în lumea asta mare, pretutindeni, în Germania ca şi-n Elveţia, în Europa ca şi-n America sau Asia, în fiecare sat de pe planeta asta oamenii din acel sat ştiu că unul dintre ei este celmai deştept, mai înţelept, şi îi spun chiar aşa, înţeleptul satului.

Înţeleptul satului este o instituţie care funcţionează pe toată planeta, în toate ţările, la toate popoarele, cu excepţia românilor. La români, nu există înţeleptul satului. Ei au creat o altă instituţie: prostul satului!

- Cum vine asta? s-a mirat tare doamna rector. Prostul satului?

- Vine cam aşa: la alte popoare este uşor să stabileşti cine este înţeleptul satului. Pentru că este unul singur! Într-un sat de români nu este cu putinţă să se ştie cine este înţeleptul satului pentru că sînt mulţi care candideazăpentru acest post!... La români, este mai uşor de stabilit cine este prostul satului, căci este unul singur!...

- Românii e deştepţi!...

- Şi n-ar recunoaşte că altul e mai deştept nici cu poliţia, sub tortură! Dă-i românului să facă ceva, plăteşte-l s-o facă într-un fel anume, că mintea lui începe imediat să lucreze, ca să găsească o cale mai bună, altă variantă, avînd mereu ceva de spus sub imperiul convingerii că se poate şi în alt fel şi că în alt fel este mereu mai bine! El mereu vrea să facă altfel! N-are încredere în indicaţii! În dispoziţii, în legi! Rumînul vede în orice interdicţie o provocare şi se simte ispitit/tentat s-o încalce, să găsească fisura chiar şi în cele mai draconice legi, ca să-şi demonstreze sieşi că e mai deştept decît cel care a instituit interdicţia cu pricina! Se crede mai deştept şi nu se va lăsa convins că cineva poate fi tot timpul, în orice împrejurare mai deştept decît el!

Înţeleptul satului? De unde şi pînă unde!

Nu vedeţi, chiar acum, cîţi moldoveni candidează la postul de preşedinte al Moldovei? O hărmălaie gălăgioasă, cinică şi agresivă!

Dinu MIHAIL