OMUL CARE L-A ÎNVINS PE NAPOLEON

(continuare din numărul precedent)

Viaţa politică

În 1818, ducele de Wellington se întoarce acasă, iar un an mai târziu va reintra în politică. Împreună cu Robert Peel, va fi unul din liderii proeminenţi ai Partidului Tory în următorul deceniu şi jumătate. Wellington va avea dispute politice cu unul din colegii săi de partid, George Canning. Acesta va retrage Marea Britanie din sistemul de alianţe europene, lucru pe care Wellington l-a considerat ca fiind greşit, şi va încerca să repare imaginea Regatului Unit la Congresul de la Verona din 1822. În aprilie 1827, adversarul său, George Canning, va fi desemnat prim-ministru de către regele George IV, lucru care a provocat demisia în masă a mai multor membri ai guvernului, în frunte desigur, cu Wellington şi Peel, primul renunţând şi la comanda armatei. Însă acest cabinet Canning nu va rezista decât până în august 1827, la moartea prim-ministrului. El va fi urmat de vicecontele Goderich, care, la rândul său, va depune mandatul rapid, în ianuarie 1828. Astfel, regele se vede nevoit să-i ceară ducelui de Wellington formarea unui nou cabinet, la 9 ianuarie 1828.

Ducele de Wellington devine astfel primul prim-ministru de descendenţă irlandeză. Primul lucru pe care îl va face nou prim-ministru va fi acela de a reunifica Partidul Tory, prin împăcarea cu partizanii lui Canning, conduşi de William Huskisson, dar şi îndepărtarea „ultra-toriştilor„ care se dovedeau a fi incompatibili cu politica ducelui de moderaţie. Va reforma Legea Grâului, care interzicea importul de grâu la preţuri mai mici, aceasta fiind chiar mai liberală decât el, sau cei cu interese în domeniul agricol ar fi dorit-o. La scurt timp de la preluarea mandatului, va intra în conflict cu grupul lui Huskinsson, pe marginea reformei parlamentare.

Ducele va deveni un avocat al catolicilor, în încercarea lor de a primi drepturile ce li se cuveneau ca cetăţeni ai Marii Britanii. În august 1828, prim-ministrul începe campania pentru promovarea Legii de Emancipare a romano-catolicilor, în parte şi datorită alegerii în sudul Irlandei ca parlamentar, a unui catolic – Daniel O’Connell. Va reuşi să-l convingă pe Robert Peel, preşedintele Camerei Comunelor, de nevoia adoptării acestei legi, dar şi pe regele George IV. Desigur, au existat contestatari şi în interiorul partidului, acei „ultra-torişti”, care au refuzat să accepte legea. Cu toate aceste împotriviri, legea va fi votată în aprilie 1829, marcând astfel cea mai strălucită victorie politică a Ducelui de Wellington.

În perioada 1829-1830, noul lider Whig, Charles Grey, al doilea Earl Grey, va sprijini orice tentativă de reformă parlamentară. Wellington vedea orice fel de reformă parlamentară ca fiind o sinucidere constituţională, având în vedere Revoluţia burgheză din Franţa, dar şi alegerile generale ce au urmat decesului regelui George IV. Cabinetul Wellington, care menţinea politica de limitare a reformelor, va pierde votul de încredere al celor două camere pe data de 15 noiembrie 1830, iar a doua zi, Ducele de Wellington îşi depune mandatul. Următorul prim-ministru va fi Charles Grey.

În mai 1832, Guvernul Whig al lui Grey va supune celor două camere Legea privind reforma parlamentară, dar va eşua de două ori în Camera Lorzilor. În aceste condiţii, regele va refuza să creeze noi lorzi pentru ca legea să fie adoptată, şi îi propune lui Wellington formarea unui nou cabinet Tory. Acesta va fi incapabil de a forma cabinetul, iar regele William IV îi cere formarea guvernului tot lui Charles Grey. Legea va fi în cele din urmă adoptată, ceea ce va provoca, într-o oarecare măsură, antipatia populaţiei pentru Ducele de Wellington, care s-a opus cu toată tăria adoptării acestei legi. De asemenea, se va declara un adversar înfocat al Legii privind emanciparea evreilor, care, în mod evident nu va fi adoptată. Porecla sa, „Ducele de Fier”, îi va fi atribuită în această perioadă tumultoasă (1830-1832), după ce geamurile casei sale vor fi sparte de mai mulţi demonstranţi, pe 27 aprilie şi 12 octombrie 1831.

În 1834, regele William IV demite guvernul Whig şi îi propune Ducelui să preia funcţia de prim-ministru. Acesta refuză, considerând că Robert Peel ar fi mai indicat pentru o astfel de poziţie, dar, cum acesta era plecat în Italia, Wellington va conduce guvernul timp de câteva săptămâni. Va fi numit totuşi ministru de externe (1834-1835) în guvernul Peel şi ministru fără portofoliu (1841-1846). O greşeală a Ducelui a fost aceea de a menţine comanda armatei, într-un timp în care era nevoie imperioasă de reforme. Totuşi, din punct de vedere militar, a mai strălucit încă o dată în 1848, când calmul său în a trata o posibilă mişcare cartistă a fost decisiv pentru evitarea violenţei, el organizând forţele armate ce urmau să apere Londra. După 1846, Ducele se va retrage din viaţa publică, iar Apsley House din Piccadilly va fi frecventată de liderii tuturor partidelor care continuau să-l consulte pe Duce.

Wellington în memoria colectivă a britanicilor: „învingătorul cuceritorului lumii”

Arthur Wellesley, primul duce de Wellington a decedat la 14 septembrie 1852 la Castelul Walmer, reşedinţa sa favorită, în urma unui atac cerebral. A avut parte de funeralii de stat, iar la 14 noiembrie 1852, sicriul său a fost depus în Catedrala Sfântul Paul.

Pentru a-i onora memoria, Regimentul 33 de infanterie în care a servit şi Ducele, a primit numele de „Ducele de Wellington” la data de 18 iunie 1853.

Rămas în istorie ca „învingătorul cuceritorului lumii”, Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, nu a fost doar atât. Deşi ironizat de Napoleon, el se va dovedi un militar remarcabil, un fin tactician, preocupat în permanenţă de moralul trupelor sale în orice moment al campaniilor sale. Totuşi, nu se va dovedi un politician la fel de abil, având câteva derapaje în viaţa sa politică, nereuşind să stăpânească în totalitate pârghiile vieţii politice sau ale partidului său.

Ducele de Wellington a fost şi va rămâne o mare personalitate a Angliei, un om respectat pentru faptul că a dat totul pentru patria sa. Exact cum i se cuvine unui erou naţional. (sfîrşit)

Alexandru VOICU