OMUL CARE L-A ÎNVINS PE NAPOLEON

(continuare din numărul precedent)

Wellington vs. Napoleon

În iunie 1804, Arthur cere permisia de a se întoarce în Marea Britanie, pe care o şi obţine, plecând odată cu fratele său, al cărui mandat de guvernator se termina, în martie 1805. Pentru serviciile aduse coroanei britanice în India, el va fi înnobilat, devenind Cavaler al ordinului de Bath. Pe drumul de întoarcere, Arthur se va opri pentru puţin timp pe insula Sfânta Elena, unde-şi va găsi exilul Napoleon Bonaparte.

La revenirea în Anglia, sarcinile militare ale lui Wellesley au fost minore. A comandat o brigadă într-o scurtă expediţie în nordul Germaniei, în anul 1805. De asemenea, a cerut-o din nou în căsătorie pe Kitty Pakenham, iar părinţii ei au acceptat de această dată, având în vedere poziţia viitorului lor ginere. În acelaşi timp, cariera sa politică avansa încet, dar sigur: devine membru al Parlamentului din partea partidului Tory şi va deveni secretar-şef al Irlandei sub conducerea Ducelui de Richmond.

În mai 1807, aflat în Irlanda, Arthur află de expediţia britanică ce se pregătea pentru intervenţie în Danemarca, şi decide să părăsească toate funcţiile politice pentru a se alătura corpului expediţionar, din care primeşte comanda unei brigade, cu care va lupta în a doua bătălie a Copenhagăi. În luna septembrie este promovat la gradul de general-locotenent, iar în iunie 1808 primeşte comanda a 9.000 de oameni pentru a ataca coloniile spaniole din America de Sud, dar acţiunea este deturnată spre Portugalia, începând astfel celebra campanie peninsulară a viitorului duce de Wellington.

În 1809, Wellesley are parte de câteva victorii asupra francezilor, la Vimeiro şi Roliça, dar o eventuală urmărire a trupelor franceze nu este aprobată de superiorii săi, aceştia preferând să semneze Convenţia de la Sintra. După evacuarea Spaniei de către britanici, el a reuşit să-i convingă să reînceapă ostilităţile, considerând că Portugalia mai poate fi ţinută departe de influenţa napoleoniană. Aceste acţiuni i-au convins pe britanici, iar Wellesley a fost numit comandant suprem al forţelor britanice din Portugalia.

În aprilie 1809, Wellesley debarcă la Lisabona, preia comanda trupelor şi îi alungă pe francezi de pe teritoriul Portugaliei. După acest succes, viitorul duce pătrunde în Spania, dar în ciuda victoriei de la Talavera (27-28 iulie), armata anglo-spaniolă nu va reuşi să cucerească Madridul. În următorii doi ani, Wellesley va avea de-a face cu două invazii franceze, de fiecare dată reuşind să-i alunge pe francezi din Portugalia.

În 1812, marchizul de Wellington reuşeşte să-i înfrângă pe francezi la Salamanca, deschizându-şi astfel drumul spre capitala Spaniei, Madrid. Totuşi, nu va reuşi să cucerească fortăreaţa Burgos, în parte datorită lipsei armelor de asediu, iar armata sa se va retrage în Portugalia.

În 1813, Wellington pătrunde din nou în Spania, şi înfrânge armata regelui Joseph Bonaparte la Vitoria. Această victorie însă a fost sărbătorită în exces de trupele britanice care s-au îmbătat şi le-au permis francezilor să scape, fugind în Pirinei. Referindu-se la starea trupelor sale, Wellington le-a numit „scursurile pământului”. Această victorie a încurajat alianţa europeană anti-napoleoniană să intensifice acţiunile pentru eliminarea lui Napoleon. Unele succese iniţiale din Pirinei ale mareşalului francez Nicolas Jean-de-Dieu Soult nu l-au împiedicat pe Wellington să cucerească oraşele spaniole Pamplona şi San Sebastian.

Când s-a instalat primăvara, Wellington pătrunde în Franţa, şi la 10 aprilie 1814 intră în Toulouse, astfel încheiându-se războiul peninsular. Cu patru zile înainte, Napoleon abdicase. Ca urmare a succeselor sale militare şi deja având gradul de mareşal, Wellington devine duce şi primeşte un dar din partea naţiunii, în valoare de 500.000 lire sterline. În urma abdicării lui Napoleon, noul duce este numit ambasador al Marii Britanii pe lângă curtea regelui francez Ludovic XVIII, iar în februarie 1815 preia portofoliul afacerilor străine la Congresul de la Viena.

La 1 martie, Napoleon Bonaparte debarcă în Franţa, şi începe perioada „celor 100 de zile”. Ducele de Wellington împreună cu mareşalul prusac Gebhard Leberecht von Blücher îl vor înfrânge pe Napoleon la Waterloo, în data de 18 iunie, ceea ce a pus definitiv capăt Războaielor Napoleoniene. După această bătălie, Wellington ar fi spus: „Sper ca această să fi fost ultima mea bătălie”. (va urma)

 Alexandru VOICU