Anul 1769 a fost unul de graţie pentru continentul european. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că, în acel an, în decurs de două luni şi jumătate, se vor naşte doi viitori adversari pe câmpul de luptă. Aceşti doi oameni vor schimba major istoria Europei: unul din ei, Napoleon Bonaparte, va declanşa ceea ce se va numi Războaiele Napoleoniene, iar celălalt, Arthur Wellesley, va fi cel care îl va înfrânge definitiv pe Napoleon, în urma bătăliei de la Waterloo.

Mareşal al Marii Britanii, Arthur Wellesley, primul duce de Wellington, a fost un militar şi om politic britanic, de origine irlandeză, care a devenit cunoscut odată cu desfăşurarea campaniei peninsulare din timpul Războaielor Napoleoniene. Acesta va fi comandantul armatelor aliate la Waterloo, bătălia decisivă ce va pune capăt Războaielor Napoleoniene. Arthur Wellesley va deveni de două ori prim-ministru al Marii Britanii, din partea partidului Tory şi va adopta Legea Emanciparii Romano-Catolicilor în 1829. Va rămâne membru al Camerei Lorzilor şi comandantul suprem al armatei britanice până la moartea sa, în 1852.

În copilărie, mama lui îl considera „prost, bâlbâit şi bădăran”

Arthur Wellesley s-a născut pe 1 mai 1769 (conform certificatului de botez, mulţi istorici preferând această dată), în casa din Upper Merrion Street 24 (numărul 6 în 1769), Dublin, fiind al şaselea copil al primului Earl de Mornington, Garret Wesley, profesor de muzică la Colegiul Trinity din Dublin, membru al micii nobilimi anglo-irlandeze şi al Annei Hill, fiica primului viceconte de Dunnagon, Arthur Hill-Trevor. La moartea lui Garret, în 1780, primul fiu al său, Richard, moşteneşte ambele titluri nobiliare ale tatălui său (Earl de Mornington şi Viceconte Wellesley), şi decide să schimbe numele familiei în Wellesley, din două motive: ori considera că acest nume are o conotaţie aristocratică, ori din dorinţa de a se dezice de pastorul metodist John Wesley.

Mama sa, o femeie cu principii puternic înrădăcinate, nu avea o părere foarte bună despre el, considerându-l „prost, bâlbâit şi bădăran”, şi nu credea că se va ridica vreodată la nivelul fratelui său mai mare, Richard, care va fi educat la Oxford, ajungând în cele din urmă Guvernator general al Indiei. La vârsta de 7 ani, micul Arthur se mută cu familia sa la Londra. Motivul mutării din Irlanda în Anglia a fost acela ca odraslele familiei Wesley să nu vorbească engleza cu accent irlandez, lucru considerat de familie ca fiind un impediment într-o eventuală ascensiune pe scara socială. În capitala britanică, viitorul duce va fi educat într-o şcoală din cartierul Chelsea, iar după moartea tatălui său, este trimis la Colegiul Eton pentru a-şi definitiva studiile. Aici se va dovedi incapabil de a se adapta rigorilor academice, nu va reuşi să înveţe latina sau greaca veche, şi va evita în mod constant activităţile sportive, în special fotbalul.

În 1784, Arthur se retrage de la Eton, şi pentru o scurtă perioadă, va avea un profesor particular. Mama sa decide să-l trimită la Bruxelles, în speranţa că, „dacă fiul său tot nu a putut stăpâni greaca sau latina, măcar ar putea învaţa franceza”. Participând la cursurile unei şcoli locale, va reuşi să înveţe franceza, vorbind-o cu accent belgian, şi îşi descoperă poate singura moştenire de la tatăl său -interpretatul la vioară.

Intrarea în armată

În curând, tânărul Arthur se va alătura Academiei Militare de la Angers, condusă de M. de Pignerolle, o şcoală militară departe de prestigiul unor şcoli precum Sandhurst sau Saint-Cyr. La Angers, tânărul Wellesley a învăţat teorii ale fortificaţiilor, a luat lecţii de scrimă şi echitaţie, şi poate cel mai important, şi-a perfecţionat limba franceză, având în vedere că la acea vreme, limba diplomaţiei era franceza, şi nu engleza, iar că în viitor, toţi comandanţii trupelor aliate vor fi cunoscători de limba franceză. Arthur pleacă de la Angers în 1786, M. de Pignerolle spunând despre el că „acest băiat irlandez este o mare speranţă”. Dacă Arthur Wellesley a fost atras de la bun început de viaţa militară e greu de spus, chiar pare imposibil, dar el a realizat că trebuie să-şi găsească un loc de muncă sigur şi bine plătit.

În 1787, Arthur Wellesley se alătură Regimentului 73 de infanterie, plătind un comision de aproximativ 400 de lire sterline, în condiţiile în care salariul său ar fi fost de cinci şilingi pe zi (un sfert de liră sterlină). Această numire s-a făcut în urma intervenţiei fratelui său mai mare pe lângă viceregele Irlandei, ducele de Rutland. La scurt timp însă, în octombrie 1787, ducele de Rutland decedează, iar locul său este luat de marchizul de Buckingham, care îl numeşte ca adjunct pe viitorul duce de Wellington. În ziua de Crăciun a anului 1787, Wellesley intră în Regimentul de infanterie 76, devenind locotenent, iar la scurt timp, în ianuarie 1788 se va transfera în Regimentul 41 de infanterie pentru a evita plecarea în India. În iunie 1789 se va transfera din nou, de această dată în Regimentul 12 de cavalerie.

După acest moment, Arthur îşi începe ascensiunea politică, fiind ales în Parlamentul irlandez, unde va ţine câteva cuvântări, una din ele fiind o condamnare la adresa Franţei revoluţionare pentru invadarea Olandei şi încarcerarea regelui Ludovic XVI. Viaţa tânărului ofiţer nu se reducea la treburile militare şi parlamentare, ci avea şi o viaţă socială, încercând să-şi găsească o soţie. Astfel, o va curta pe Catherine (Kitty) Pakenham, a doua fiica a lui Edward Pakenham, al doilea baron de Longford şi căpitan în Royal Navy. Deşi potrivit rangului, cei doi s-ar fi potrivit, părinţii femeii au refuzat să accepte o astfel de căsătorie, motivând ca tânărul Wellesley nu are bani şi nici perspective foarte îmbucurătoare. Această decepţie în dragoste îl va face să abandoneze pasiunea pentru jocurile de noroc şi să se concentreze asupra carierei militare.

Cariera militară va evolua constant, prin cumpărarea de grade, ajungând ca în 1793, Arthur Wellesley sa fie maior în Regimentul 33 de infanterie; în acelaşi an va deveni locotenent-colonel al aceluiaşi regiment. În cadrul campaniei din Flandra (1794-1795), Wellington va participa la primele sale acţiuni militare. Armata britanică nu va avea succese notabile, dar tânărul locotenent-colonel va învăţa ceva important, şi anume că această campanie l-a învăţat ce să facă, şi ce nu, „ceea ce este o lecţie extrem de valoroasă”. Întors în Irlanda, îşi va relua scaunul de parlamentar şi va încerca să obţina poziţia de secretar (ministru) de război în guvernul irlandez. Nu va reuşi să obţină această poziţie, deşi iniţial era foarte optimist, dar i se va propune o poziţie mult inferioară pe care Arthur o va refuza. Aceste eşecuri îl vor determina pe acesta să accepte plecarea în India, în 1796, fiind promovat la gradul de colonel.

Ajuns în India, la Calcutta, în februarie 1797, tânărul colonel va fi trimis într-o scurtă expediţie în Filipine, iar la reîntoarcerea sa, în noiembrie 1797 va afla că fratele său Richard a fost numit guvernator al Indiei. Acest lucru i-a permis să-şi exploateze talentele, îşi va schimba numele în Wellesley şi se va pregăti pentru al patrulea război anglo-mysor.

Arthur Wellesley primeşte comanda unei divizii, iar armata britanic îl va înfrânge pe sultanul statului Mysore, în urma bătăliei de la Seringapatam. În urma acestui succes, va fi numit guvernator al Mysore în 1799 şi devine comandant suprem al armatei în campaniile contra Confederaţiei Maratha. Între războiul cu statul Mysore şi cel cu confederaţia Maratha, Wellesley va fi promovat până la rangul de general-maior. În august 1803 izbucneşte al doilea război între britanici şi Maratha, pe care Wellington îl va tranşa în favoarea ţării sale, în urma a trei victorii importante: Assaye, Argaum şi Gawilghur, şi tot el va fi cel care va negocia pacea. (va urma)

Alexandru VOICU