…Despre oligarhie şi plutocraţie se ştie cam tot ce este important încă de la Platon (Republica) şi Aristotel (Politica). Pentru cei doi înţelepţi ai antichităţii, oligarhia este o formă de guvernare caracterizată prin exercitarea puterii de către puţini în propriul folos. Astfel, după criteriul numărului celor care exercită puterea, oligarhia se opunea monarhiei (puterea unuia) şi democraţiei (puterea celor mulţi, eventual a tuturor). Ceea ce acumulează cei puţini este nu doar putere politică (oligarhia), ci şi bunăstare materială (plutocraţie). În oligarhie, după cum ne învaţă Platon, nu meritul personal, ci averea reprezintă condiţia funcţiei publice şi a valorii: „magistraturile ţin de venit, în care cei bogaţi cîrmuiesc, iar săracul nu participă la putere“ (Republica, cartea VIII, 550a).

Astfel că cei cu bani, iar nu cei merituoşi ajung să conducă: „Cînd în cetate sînt preţuite avuţia şi cei avuţi, virtutea şi oamenii buni sînt mai puţin preţuiţi. […] Ceea ce este preţuit mereu este şi cultivat, ceea ce este desconsiderat este neglijat. […] Stabilesc că nu poate participa la cîrmuire cel care nu ar avea averea respectivă.“ (551a şi b) Ceea ce urmează oligarhiei, în viziunea platonică, este scindarea cetăţii în bogaţi şi săraci, şi pervertirea funcţiei publice (administraţia publică, cum am numi-o noi, în terminologia modernă). Abia din secolul al XIX-lea, pe fondul dezvoltării organizaţiilor, discuţia despre oligarhie a suferit o deplasare uşoară de accent de la forma de guvernare la stilul managerial, astfel încît orice organizaţie este susceptibilă de a se transforma în oligarhie. Una din primele sistematizări teoretice aparţine sociologului Robert Michels (1902), cel care a lansat sintagma „legea de fier a oligarhiei“. Potrivit acesteia, orice organizaţie degenerează în oligarhie, tendinţă faţă de care unii se resemnează ca fiind inevitabilă, iar alţii o deplîng pentru caracterul ei antidemocratic.

Corupţia nu se bucură însă de o tradiţie intelectuală la fel de bogată în conţinut sau măcar tot atît de veche ca durată. O explicaţie ar fi că în noţiunea de corupţie se suprapun două accepţiuni relativ diferite: una moral-religioasă, cu antecedente în perioada medievală, reflectînd descompunerea, degradarea deopotrivă fizică şi spirituală (ca urmare a păcatului) şi alta sociologică şi juridică, cu antecedente moderne sau contemporane. Sigur însă este faptul că fenomenul corupţiei este inseparabil de dezvoltarea birocratică (instituţii, organizaţii).

Dacă definim democratizarea drept un proces prin care instituţiile statului şi relaţiile instituţionale întemeiate pe norme juridice sînt responsabile pentru serviciile publice, depăşind sfera relaţiilor strict interumane, atunci în mod sigur corupţia reprezintă o tumoare a democraţiei, un fel de întoarcere de la relaţiile umane mediate de instituţii şi reguli la relaţiile umane mediate de clanuri şi interese personale. De aici a rezultat şi definirea corupţiei într-un mod cuprinzător drept încălcarea regulilor unei instituţii de către membrii acesteia.

Alături de accepţiunea moral-religioasă este şi cea juridică a corupţiei, potrivit căreia un funcţionar public primeşte bani şi foloase necuvenite pentru a avea o conduită neconformă cu normele legale. Formele infracţionale pe care le îmbracă o asemenea definiţie sînt mai multe, între care: darea şi luarea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă, abuzul şi neglijenţa în serviciu, delapidarea etc.

Avînd în vedere consideraţiile de mai sus, cum se poate argumenta conexiunea dintre corupţie şi oligarhie sau plutocraţie?

Pentru a reprezenta o precondiţie a oligarhiei şi a plutocraţiei, corupţia trebuie să reflecte un fenomen social, adică nu doar o serie de fapte izolate de corupţie, ci o practică încetăţenită la nivel social. Dacă la corupţie se ajunge prin săvîrşirea izolată sau în concurs a unor infracţiuni specifice (dare şi luare de mită, trafic de influenţă etc.), ele capătă o proporţie sistemică prin practicarea repetată şi pe o durată mare de timp. Nu întîmplător s-a făcut analogia dintre corupţie şi cancer, deşi mai potrivită mi s-ar părea analogia dintre corupţie şi HIV, deoarece aceasta acţionează asupra instituţiilor publice tot aşa cum virusul imunodeficienţei acţionează asupra sistemului imunitar: slăbindu-l, îl face vulnerabil la orice fel de atac, din interior sau din exterior. (…)

Revenind la întrebarea cu care a început acest paragraf, ne vom convinge de legătura intimă dintre fenomenul corupţiei şi oligarhie dacă analizăm comparativ structura infracţiunilor de corupţie şi definiţia clasică a oligarhiei. Astfel, fără a intra în toate amănuntele unei discuţii de specialitate, dacă tragem linie sub infracţiunile de corupţie şi de serviciu, vom vedea că ceea ce au comun şi, totodată, distinctiv faţă de alte infracţiuni sînt următoarele: elementul material al laturii obiective (banii sau alte foloase necuvenite), calitatea de funcţionar public a subiectului activ şi intenţia directă ca aspect al laturii subiective.

Dacă sînt puse laolaltă aceste clasificări fundamentale din doctrina dreptului penal, rezultă ceva despre mobilul săvîrşirii infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate: dorinţa funcţionarilor publici şi a demnitarilor de a utiliza funcţia publică pentru a se îmbogăţi; alt­fel spus, este vorba despre o deturnare a funcţiei publice şi, deci, a întregii administraţii de la binele public la binele personal, cu consecinţe negative asupra funcţionării întregii societăţi. Relevant în contextul discuţiei despre legătura dintre fenomenul corupţiei şi oligarhie este faptul că îmbogăţirea funcţionarilor publici şi a demnitarilor prin practica luă­rii de mită, a dării de mită (în unele cazuri), a abuzului în serviciu, a traficului de influenţă devine pentru ei atît o sursă de putere (menţinerea în funcţii), cît şi o sursă ulterioară de înavuţire, astfel încît oligarhia şi plutocraţia, ca fenomene relativ distincte în teoria clasică, devin indistincte în orizontul fenomenului corupţiei.

Lucrurile pot degenera într-a­tît încît nici măcar mecanismul electoral în cazul funcţiilor publice elective (în general, demnitarii) nu mai poate fi un mijloc prin care cetăţenii pot controla oligarhia, dat fiind că aceştia au suficientă avuţie pentru a cumpăra sprijinul electoral sau locul eligibil în contextul unui sistem partidocratic. Astfel că se ajunge la o veritabilă oligarhie pe care cetăţenii nu o pot influenţa şi, cu atît mai puţin, controla (această distincţie îi aparţine lui Roger Scruton).

(…) Aşa cum s-a arătat în practică, denunţul faptelor de corupţie reprezintă cea mai eficientă cale de acces în labirintul tenebros al relaţiilor sociale de corupţie, ştiut fiind că practica corupţiei este prin natura ei clandestină. Denunţul, departe de a fi imoral, reprezintă o modalitate prin care participantul la infracţiune devine martor al infracţiunii, deci un garant. Indiferent de motivaţia pragmatică (cauza de neimputabilitate, reducerea de pedeapsă, în funcţie de momentul în care se face denunţul) sau morală (mustrările de conştiinţă, deşi improbabilă în practică) pentru a recurge la denunţ, acesta este un act moral în sine prin simplul fapt că făptuitorul trece de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr.

Denunţul, în împrejurările legăturii dintre fenomenul corupţiei şi oligarhia politică pe care am încercat să o documentez mai sus, reprezintă instrumentul cel mai eficace de a sparge reţelele clientelare pe care se bazează oligarhia. Nu în ultimul rînd, este una dintre puţinele instituţii juridice din dreptul penal care nu acţionează doar post-factum (în sensul justificării unei soluţii de pedepsire pentru ceea ce deja a fost făcut), ci şi în viitor (în sensul preîntîmpinării săvîrşirii faptelor de corupţie, dat fiind climatul de neîncredere pe care îl creează în rîndul potenţialilor participanţi la infracţiunile de corupţie).

(…) Faptul că instituţia politică a guvernului pare monopolizată de o oligarhie rezultată din fenomenul corupţiei se demonstrează şi din întrunirea condiţiilor descrise încă din antichitate: ruptura faţă de societate şi faţă de alte instituţii ale statului care şi-au exprimat argumentat punctul de vedere negativ faţă de modificările la legislaţia penală. 

Nicolae DRĂGUŞIN, doctor în filozofie, lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti

Articol preluat din Dilema Veche.ro