O ZI DIN VIAŢA UNUI TÎNĂR CONSTRUCTOR AL CAPITALISMULUI PE PLAI MOLDAV

Etica pentru poporul meu

Autor: Dinu MIHAIL

Sînt acasă, dar trebuie să plec la redacţie. Mă grăbesc. Degrabă începe şedinţa de sumar şi, dacă întîrzii, sînt pus de Ion Berlinski să învăţ pe de rost, ca penalizare, proză patriotică de Vlad Zbîrciog sau poezie de Traianus*, texte numai bune de o antologie a pampersului. Berlinski se ţine cu dinţii de doctrina estetică a prozatorului de Samaşcani Costică Munteanu: nu ştii o poezie pe de rost, n-ai cultură!

Chem liftul. “Lifta păgînă” vine şontîc-şontîc. Hîîrşşş. Se deschide uşa. Intru val-vîrtej. Păcat. Cel care a fost înaintea mea în ascensor a lăsat-o acolo pe Vissina, ruda mai mare, latină, a pîrţului. Dichisită cu guleraş alb, de usturoi. Vissinica sare, iute ca şperla, din colţ în colţ. Adevărată armă chimică, care îşi bate joc, într-un hal fără de hal, de demnitatea simţurilor mele daco-latino-slavo-cumane. Oare nu sînt cumva victima vreunui atentat politic? La tine, CEDO, mi-e gîndul şi preş mă fac în calea ta! Trebuie să convoc, de urgenţă, o conferinţă de presă şi să anunţ poporul, fals aburit ca „benzinarul cinstit” Mihai Ghimpu, că trăim cu entuziasm şi inconştienţă o epocă euforică a subculturii; că sănătatea mea, care e patrimoniu naţional, se află într-un permanent pericol de moarte.

Îmi dau lacrimile, dar fiindcă trebuie să ajung unde mi-am propus, îndur. M-am convins de mii de ori: în cazurile grele, disperate, gura mea de ajutor este literatura română. Care, evident, e genială, însă, desigur, e de importanţă locală. Aho, aho, copii şi fraţi, staţi aşa, nu vă şocaţi: Nu din cauza limbii nu sîntem traduşi în Europa, ci din pricină că avem un mod depăşit de a gîndi. Instantaneu, ca într-o fulguraţie, îmi trec vîjîind prin cap nişte versuri celebre, teroarea olfactivă desfigurîndu-le, ca vitriolul, într-un mod cu care categoric nu sînt de acord: De la Nistru pîn’ la Tisa/Tăt românul plînsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/De-atîta insalubritate.

Trec secole pînă ajung, de la etajul şapte, jos, la parterul blocului. Mirosul – nici gînd să se risipească. Se vede că e cu origini sănătoase, de popor rezistent, băştinos, călit de toate aversele cereşti şi pămînteşti. Poţi să atîrni şi mobilul de el, de miros adică, şi nu cade. Levitează graţios ca Emilian Galaicu-Păun – prin literatură, printre cărţi, printre autori şi autoare. Cu literatura noastră-n frunte trecem deal şi spargem munte.

Aproape că ies (yes!) cu uşa liftului în cap, ejectez victorios la aer curat. Surpriză! Tipa aia din bloc cu balcoane şi şunci de milioane aştepta împreună cu un rromtelecom şi, după un scurt schimb de priviri, intră amîndoi, suspect de fericiţi, în ascensor. Cum mă uitam aşa posesiv din urmă la “violoncelul”/spatele ei, mă vizitează un gînd genial: dacă femeile ar avea, la spate, pe omoplaţi, şi mînere, iată abia atunci am putea spune răspicat că ele sînt perfecte. Cam aşa arată perfecţiunea în imaginaţia bolnavă, concrescută cu flori de mucegai, a unor tineri constructori ai capitalismului. Apropo, ca să se ştie: am compromis comunismul, vom compromite şi capitalismul. În privinţa asta să nu ne facem nici o grijă.

Situaţia nou creată mă abate de la trebi, îmi dă peste cap planurile iniţiale. Cu toate că mă dor teribil dinţii remuşcării faţă de redactorul şef, brusc mă prinde o foame de albe. Crîncenă. Negre sînt peste tot. Atît de multe, în jur, de dorm cîinii pe ele! Dar astăzi am dor de albe. Ultimele negre pe care le-am avut nu mi-au plăcut. Ca un făcut, după un şir de dezamăgiri, exact ultima a avut o vagă adiere de tolstolobik (Doamne, ce barbarism!), care m-a scîrbit definitiv. Din cauza asta o şi ţin minte şi dacă azi negrele sînt peste tot, care de care mai patinate de soare, mai dodoloaţe, mai miezoase şi mai apetisante, cu atît mai mult am chef, acum, să sparg, dom’le, o albă.

Bineînţeles, n-am mai ajuns la redacţie. Sînt pe Calea Basarabiei, locul de foc şi pierzanie al Chişinăului, unde pentru un spasm clitoridian** cică se dau bani cu ghiotura. Lume gîrlă, ca la defilare. Cine dracu’ mai lucrează în ţara asta? Cei plecaţi peste hotare, pesemne. Şi calul. Dacă ar bea şi calul cum dughesc poporănii, probabil că n-am mai vedea grădini arate prin satele noastre. Nu sîntem capabili de progres decît împinşi de la spate, ca la votare. La noi, nici morcovul nu mai constituie o motivaţie… Perechi-perechi şi la tarabe solo, foarte mult solo la braţ cu singurătatea urîtă de-i pute ochiul. O să găsesc, că de nu, mă caţăr pe pereţi, ce mai tura-vura.

Nu, numai asta nu! Din aluatul evanescent-diform al mulţimii se desprinde, bleagă şi lălîie, figura vecinului de palier, care îmi face radios cu mîna. De unde te-ai mai iscat şi tu, măi cur hojma necăjit, taman amu’? Pe barba lui Daniil Sihastrul, vecinul acesta al meu are geniul de a apărea exact atunci cînd sînt cu nervu’ dezgolit… Parcă-i майданутый, pălit uşor de avionul maidanului frumos, drag şi luminos din Kiev. Nici nu-l văd, nici nu-l aud. M-am scos din priză: caut. Concentrat de parcă aş depune icre. Metodic, ca neamţu’ făcător de civilizaţie. Căci civilizaţia este, mai întîi de toate, metodă. Te scoli, te speli pe dinţi, între o un coniac pînă… şi un cafea după… încaleci voiniceşte o inomarcă iute de cauciucuri şi apoi mergi zilnic la muncă. Arbeit, grijania cui vă are!

Investighez asiduu pe cont propriu, dus de căpăstru de gustul meu nestăvilit, astăzi, pentru albe. Sufăr, ca şi buna mea prietenă Larisa Lavric, de o boală rară: cretinism geografic. În schimb, mă orientez bine în timp, însă acum nici nu mai ştiu ce oră e. Marele Arhitect a scăpat vremea jos şi ceasul ei s-a făcut ţăndări. Totuşi, există şanse. Dinspre terase vine în picaj miros demolator de frigărui şi bere, dinspre sălciile despletite ale Bîcului adie a răcoare cu iz de apă bîhlită, şi dinspre soare… Ei, ce poate să vină de la soare în afară de căldură şi transpiraţie în cantităţi industriale?

Nici nu mă uit la terăsuci, pentru că am bani numai pentru albe. Nu cred că nu o să găsesc. O să găsesc, fiindcă simt cu toată electronica fibrelor mele că vreau. Important, în toate, este să vrei şi atunci celelalte vin parcă de la sine. Apoi urmează faza a doua, nu te grăbi, ţine-ţi firea: Умей просить и все будешь иметь! Toate femeile întregi la minte şi la trup vor (desigur, cu şi în anumite condiţii civilizate). Din păcate, există mulţi bărbaţi care nu ştiu să ceară.

Oameni buni, nu vă gîndiţi la prostii, la mirobolantele capodopere anatomice care fac trotuarul pe Calea Basarabiei. Ele au ceva nuclear, însă eu, acum, n-am cu ce, momentan-provizoriu vasilică al meu fiind bun numai de legat sacul la gură. O asemenea stare ducă-se pe pustii cu oala-n cap. Vreau, pur şi simplu, seminţe albe, de bostan, care fac bine la prostată şi prin alte părţi esenţiale, cum ar fi vezica jubiliară. Sau de d o v l e a c, cum inspirat le zice, curat turceşte, Ambasada României la Chişinău.

 


* În anul 2012, neobositul megapoet Traianus a editat cartea “Prădalnicii din crăia lui Dumnezeu”. După cum ne avertizează din start autorul, de astă dată nu e vorba de un volum de poezii, ci de unul de… profeţii. Şi nu de profeţii de alea de trei parale debitate cu patimă de biblicii Isaia, Daniel, Ieremia sau de Ioan Teologul al Apocalipsoaiei, ci de prorociri adeverite, pen’că, vezi tu, aşa vrea rînza publicistică a lui Slavik. Profeţii gen Crăciunul pe stil vechi este antieuropean şi alte căcaturi scoase din puţul gîndirii traianusiene. Tot de aici aflăm că Traianus nu este un ins născut din întunericul acidului amniotic, adică pe cale naturală, ca toţi oamenii, ci mai degrabă este unul făcut. Dacă nu prin intervenţie divină directă, atunci cel puţin prin mediaţie lingvistică, pentru că, orice s-ar spune, noi sîntem o mîndră naţiune filologică, FilFac: Mama voia să fiu crîng de visare,/Prin care ceru-alunecă, încet./Dar într-o noapte – nostimă-ntîmplare –/Limba română m-a născut poet. Într-adevăr, aşa e: toate lucrurile mari, cu bătaie lungă în poligonul istoriei, se plămădesc, se coc, se întîmplă – nostim – noaptea… pe la trei… Şi încă ceva: pe pagina de gardă a cărţii cu pricina se face precizarea că „Numele adevărat al autorului este Traian Vasilcău”. Anunţăm în cunoştinţă de cauză atît editura, cît şi viitorii biografi sau cercetători ai vieţii şi operei autorului, că numele adevărat al lui Traianus este Veaceslav Vasilcov (sursa: rromtelecomul sau ţiganul blond Slavik Ceremuş, de la Rîşcani, cu care sînt prieten demult, încă de pe cînd eram bătrîn). Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

** Recent, Societatea mall’armenilor din Moldova şi-a completat rîndurile cu noi membri de onoare: Cap Obsidian, Dekret Putinian, Os Tarsian, Boeing Malaysian, Chist Ovarian, Artera Carotidian, Frunzik Leuştean, Bulb Rahidian, Toiag Arhimandritean, Glanda Salivarian, Flock Pubian şi Putz Artezian. Iaca aşa se ajunge la redacţia cotidianului „Moldova suverană”. Pe Drum Meandrian.