O TARA IN CARE LEGEA S-A NASCUT MOARTA

Autor: Mihai CONŢIU

Pînă la venirea la guvernare a comuniştilor, în 2001, cei care au guvernat Republica Moldova, iar aici îi invoc în calitate de exponenţi ai Puteri pe ex-preşedinţii Mircea Snegur şi Petru Lucinschi, au acţionat de aşa manieră încît ne-au dat certitudinea că, pentru ei, acest stat era o formaţiune provizorie, care, mai devreme sau mai tîrziu, oricum trebuia să revină în componenţa Rusiei. N-au fost capabili să ia măsuri radicale prin care să transforme Moldova într-o ţară cu o identitate clară şi radical delimitată de Rusia, aşa cum, bunăoară, au făcut-o Ţările Baltice. Au transformat-o doar în teritoriu de muls. Şi au pus bazele statului mafiotic de cumătrie şi nănăşism. Acum, invitaţi pe la televiziuni, ne dau lecţii de înţelepciune şi cumpătare. Nici usturoi n-au păpat şi nici gura nu le miroase.

Fireşte că aici nu mă refer la ruperea relaţiilor economice sau diplomatice cu ruşii, ci la acele măsuri prin care, în primii zece ani, statul Republica Moldova trebuia să pulseze din propria-i inimă, nu după cea a Moscovei. Snegur, ca vechi activist sovietic, era depăşit de importanţa unor evenimente majore pe care nu le-a înţeles absolut deloc. A trădat Moldova în timpul războiului cu ruşii pentru Transnistria şi a cedat Tighina separatiştilor din laşitate, deci din teamă, dar şi din convingere că şi restul ţării „va lua drumul Rusiei”.

Cronicarii timpurilor au scos la iveală faptul că Snegur i-ar fi cerut ex-preşedintelui României Ion Iliescu, în 1991, să se gîndească dacă poate fi luată în calcul alipirea tînărului stat Republica Moldova la România. A făcut-o poate şi pe motivul că avea nevoie de ocrotirea unui stat mai mare, dar, iar aici nu exclud că poate fi şi destul de şiret, a abordat această chestiune ca de la pro-sovietic la pro-sovietic. Era imposibil ca Snegur să nu fi ştiut că Iliescu nu doar că era şcolit la ruşi, dar că şi el era dispus să se subordoneze Moscovei dacă îl susţinea să rămînă în fruntea României după asasinarea lui Ceauşescu. Este deja ştiut şi demonstrat că, în seara zilei de 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, Iliescu i-a cerut lui Gorbaciov să trimită trupe sovietice în România.

Marea corupţie din Moldova „s-a clocit” sub preşedinţia lui Snegur

şi pe care, ulterior, i-a predat-o lui Lucinschi. Curentul pro-românesc din Moldova acelor timpuri a fost manipulat de aşa manieră încît şi pînă astăzi a rămas la stadiul incipient de romantism cu nuanţe ridicole, pe alocuri, dacă-i excludem latura sau chiar esenţa profitabilităţii materiale şi politice pentru cei implicaţi. Pînă în 1996, la sfîrşitul mandatului lui Snegur, Moldova a continuat să rămînă tot o gubernie rusească, numai că una mai libertină, ca un fel de copil lăsat de părinţi să se joace cum vrea în parc, nesupravegheat, dar care, revenit în casă, nu iese din cuvîntul părinţilor.

O astfel de Moldovă a preluat Lucinschi de la Snegur, în 1996. Pe vremea URSS, spun contemporanii, Lucinschi era un nomenclaturist cu care RSS Moldovenească se mîndrea, fiind singurul moldovean ajuns în cele mai înalte funcţii din RSSM şi PCUS. Era un fel de dandy (dandy – tînăr elegant, îmbrăcat după ultima modă, un om de o eleganţă exagerată şi uşor ridicolă) al Kremlinului, fiind agreat de demnitarii moscoviţi pentru extrem de reuşitele lui bancuri prin care-i ridiculiza pe Ceauşescu şi români. La altceva n-a cheltuit prea mulţi nervi şi creieri că nu arată obosit deloc la cei 75 de ani împliniţi.

Prin urmare, preluînd de la Snegur şi Andronic o Moldovă deja maturizată în corupţie,

vă daţi seama că Lucinschi nu a avut nici un interes să-i dea o identitate statală…! Cînd vorbesc despre „Moldova lui Lucinschi”, îmi amintesc de perioada în care, pieton pe străzile Chişinăului fiind, nu ştiam de cine să mă feresc mai mult – de poliţişti sau de bandiţi? Toţi purtau acelaşi chip moral şi aveau aceleaşi instincte, căci doar ţinuta vestimentară îi deosebeau!

Este de tot rîsul ex-premierul de vreo nouă luni al lui Lucinschi, Ion Sturza, actualul aliat al penibilului ex-premier Iurie Leancă, care vorbeşte despre „meritele” lui în imposibila integrare europeană a Moldovei de atunci, dar nu ne spune nimic despre măsurile pe care trebuia să le ia împotriva Statului mafiot moştenit şi conservat de Lucinschi, pe care îl patrona, despre faptul că plătea salariile şi pensiile în haine de mîna a doua din ajutoarele occidentale şi multe altele!

A, criza de atunci s-a datorat căderii rublei ruseşti, dar unde-i instinctul lui de economist patriot? Cum de s-a îmbogăţit doar pe sine atunci, dar nu a fost capabil să facă şi pentru Moldova acelaşi lucru? Astfel, orice moldovean cinstit se poate întreba: Cu binecuvîntarea cui a devenit mare milionar Ion Sturza? Nu-i aşa că este vorba despre un produs al guvernărilor antinaţionale ale lui Snegur şi Lucinschi?

Mai apoi, în 2001, vine Vladimir Voronin,

care, într-un timp relativ scurt, i-a băgat în puşcărie pe absolut toţi mafioţi pe care a pus mîna şi, lucrul cel mai important, a pus problema identităţii statale a Republicii Moldova în context european – a respins Planul Kozak de federalizarea a Moldovei şi a demarat şi aplicat Acordul de Asociere Uniunea Europeană – Republica Moldova.

Mulţi îl acuză pe Voronin că ar fi fost dictator. Poate că n-ar fi stricat să fie aşa! În realitate, a fost doar un preşedinte cu mînă de fier. Cum putea să fie altfel după ce predecesorii săi i-au lăsat o ţară ca o fată săracă la răspîntii de drumuri? Voronin nu este anti-român, ci doar un politician care înţelege rostul istoriei Moldovei în context european. Păi, cînd a admis Acordul de Asociere Uniunea Europeană – Republica Moldova, crede cineva că Voronin nu ştia că acesta este antecamera unei Europe fără graniţe? Acesta este şi motivul pentru care a devenit indezirabil pentru Kremilin şi camarila din jurul său! Desigur, corupţia birocraţiei naţionale a continuat şi pe timpul lui Voronin.

2009 – anul falselor răfuieli

După 2009, Moldova „a scăpat” de guvernarea comunistă, dar ce şi-a oferit sieşi ca identitate statală? Se pare că aceleaşi lucruri moştenite de la Snegur şi Lucinschi, deşi era firesc să existe o continuitate a moştenirii lăsate de Voronin!

Pentru guvernaţii de după 2009, modelul construcţiei identitare a Moldovei ar fi trebuit să fie refuzul lui Voronin de a semna Planul Kozak de federalizare a Moldovei.

Acesta ar fi fost cel mai justificat reper prin care „guvernarea pro-europeană” trebuia să ia cele mai echilibrate decizii de pecetluire a identităţii statale a Moldovei în context european. Oricît de paradoxal ar părea, unul dintre sabotorii acestei „idei naţionale” a fost „pro-românul” Mihai Ghimpu, care a preferat să recurgă la iniţiative populiste şi provocatoare.

Nu monumentele anti-sovietice sînt cheia identităţii naţionale, nu denumirea limbii vorbite de moldoveni, nu istoria naţională comună (relativ) sau literatura clasică (tot relativ comună) sînt sau au fost priorităţi, ci, pur şi simplu, alinierea aproape integrală la valorile spirituale, morale sau culturale cu poporul de la care îţi soliciţi apartenenţa! Mihai Ghimpu, de exemplu, este la fel de penibil cînd se duce să depună o coroană la monumentul lui Ştefan cel Mare ca şi Snegur care a vîndut cetatea Tighina a marelui Voievod în războiul cu Rusia, pentru Transnistria, în 1991-1992.

Nimic din ceea ce face Plahotniuc nu este ireal

În zilele trecute, dar şi cele relativ emoţionale pentru Republica Moldova, aflăm, de la PSRM-mistul Bogdan Ţîrdea, următoarele lucruşoare:

„Plahotniuc, de departe, pare a fi cel mai deranjat de situaţia creată, care-l vizează la modul personal. În ultimele săptămîni, acesta a demarat un joc subtil cu Federaţia Rusă, scopul final fiind reintrarea în graţiile Kremlinului. Astfel, oligarhul speră că va putea reduce din presiunile europene pe segmentele vulnerabile pentru el personal. Paralel, din surse demne de încredere, aflăm că păpuşarul îşi extrage în regim de urgenţă banii din UE, realizînd transferuri valutare masive spre China. În aşa mod, oligarhul doreşte să-şi securizeze activele, care au fost parţial afectate prin decizia curţii din Amsterdam de îngheţare a apr.70 mln euro. În cazul reuşitei, în schimbul unor înţelegeri politice cu Rusia, Plahotniuc speră să obţină acces la piaţa energetică rusă şi la cea financiară chineză. Cu China, Plahotniuc ar avea înţelegeri privind proiecte ce ţin de infrastructura drumurilor şi căilor ferate. Or, amintesc că Occidentul ar putea împrumuta 400 mln. euro pentru CFM.

În 2014 Plahotniuc a proiectat şi alte gesturi: BEM, Aeroport, promisiunea de participare a ruşilor în proiecte investiţionale la calea ferată din RM. Ruşii, la rîndul lor, în plină campanie electorală au oferit reduceri la gaz pentru noul ministru democrat al economiei A. Candu!”

Totuşi,

acelaşi Bogdan Ţîrdea, afirmă: „V. Filat face o adresare în legislativ, în care declară că “instituţiile statului trebuie să constate abaterile grave admise de Federaţia Rusă, prin implicarea în afacerile interne ale Republici Moldova”. Aluzia era la întîlnirile Irinei Vlah cu deputaţii ruşi. Plahotniuc a decis personal să transmită mesajele sale Kremlinului.Cel mai bun prilej a survenit la 15 martie. În această zi, Preşedintele Kîrgîzstanului, Almazbek Atambaev, avea preconizată o întîlnire cu preşedintele Rusiei V. Putin. Mare mi-a fost mirarea, cînd în drum spre Rusia, acesta a trecut şi prin Republica Moldova.

Neglijînd cutumele diplomatice, Atambaev nu s-a întâlnit cu şeful statului Nicolae Timofti, cum ar fi firesc, preferînd compania lui Vladimir Plahotniuc. Situaţia este cu adevărat extraordinară, cînd un şef de stat se vede cu un oligarh! Dar ce, n-am avut ambasade deschise în Qatar de către Leancă, doar pentru a-i rezolva accesul la sondele petroliere oligarhului Stati? Miza fiind foarte mare, s-a făcut şi asta. Întrevederea a fost organizată de Ilan Şor, care deţine reţele de magazine duty free în Kirghizia (200 m.p. în Aeroportul capitalei kirghize). Una dintre verigele relaţiei dintre Plahotniuc-Atambaev este sistemul de paşapoarte kîrgîz, implementat de Centrul Resurselor Informaţionale de Stat „Registru” din subordinea Ministerului Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor…” Grafia îi aparţine lui Ţîrdea, din acest extras de articol! 

De ce exemplific astfel?

Fac asta pentru că deasupra Moldovei planează nori negri diversionişti, în care, şi acum, legea este aplicată facultativ. Trebuie să fim de-a dreptul imbecili ca să nu ne imaginăm că unii ca Igor Dodon, Renato Usatîi sau Irina Vlah nu sînt creaţiile regimurilor făurite de Snegur şi Lucinschi! Plahotniuc este doar supraveghetorul acestora.

Dacă cei nominalizaţi mai sus, ar fi dorit să creeze sau să pună umărul la consolidarea statului Republica Moldova, din perspective europene, atunci ar fi exclus din spaţiul public orice imixtiune rusească. Moldoveanul se culcă ruseşte şi se scoală ruseşte. Nu trebuia, neapărat, să gîndească sau să vorbească româneşte, ci, pur şi simplu, i se putea reaminti cine este în limba lui maternă, moldovenească sau română, fără presiuni din afară.

Nu cred că Voronin ar fi admis subcultura civică moldovenească prin care, prin cel mai agresiv mod, să permită deznaţionalizarea sau baricadarea moldovenilor de unii ca Dodon, Usatîi sau Irina Vlah? Dar nu cumva „justiţia lui Plahotniuc” l-a legalizat pe Usatîi? De ce? Ştim ce se spune prin tîrg despre unele „rugăminţi” venite de departe, dar SIS-ul mort al lui Mihai Balan tace. Atunci de unde în Moldova pace?