O SUGESTIE DE MILIOANE PENTRU ACADEMICIENII NEAMULUI

Dulce ca borta covrigului este glonţul dragostei de ortografie

Şi cum stăteam, ieri, la marginea conflictului în conflict din Donbass, la un moment dat ştiţi ce mi-a trecut prin cap? Un glonte! Ca să nu mă tragă curentul, repede am astupat gaura produsă de proiectil cu cîlţii unei idei geniale: Oare ce-ar fi să renunţăm la patriotism şi să scriem fără diacritice? Dacă scriem fără diacritice, sîntem romani, nu români. Am fi într-un imens cîştig dublu: 1) nimeni nu ar mai pune la îndoială faptul că românii au participat direct la fondarea Romei şi 2) că limba română este mama limbii latine, aşa cum susţin tot mai mulţi dacopaţi de teapa lui Mihai Ghimpu & company (dacopat=dac+patologie/boală).

În plus, am scăpa şi de numeroase bătălii ortografice – (mai vechiul) a umbla pentru a îmbla; sunt înloc de sînt; pământ pentru pămînt etc. – care s-au desfăşurat zgomotos sub flamura poemului “Du-te la bătaie,/Pentru „â” din „a” să mori/Şi-ţi va fi sicriul/Presărat cu flori!” Totul ne stă în putirinţă. Am obţinut o înfrîngere de răsunet: am reuşit să creăm tabere beligerante, să ne separăm şi pe criterii ortografice. Academia Română pledează pentru “â” din „a”; cea mai sănătoasă academie din România, Academia Caţavencu, scrie cu “î” din „i”. Ca şi mulţi intelectuali români de top, cum ar fi Andrei Pleşu sau Virgil Nemoianu.

Cunoscînd situaţia, consider că în Moldova trebuia să se meargă pe formula mai simplă şi mai comodă a lui “î” din „i”. Ortografierea cu două tipuri de „â”/”î” seamănă derută, face adevărate ravagii. S-a ajuns pînă la aceea că, de exemplu, substantivul preîntâmpinare (aici scris corect, potrivit noilor ofiţeri în grad de corifei ai limbii române) este ortografiat greşit preântâmpinare. Dar asta-i floare la ureche: prin şcolile de toate gradele, cuvintele care încep cu “î” sînt trîntite cu nasul de hîrtie precum urmează: âmbălsămat, âmblânzit, âncet etc. De parcă se acţionează după principiul: “Omule, ţara vrea să te vadă prost!”

Se pare că sîntem un zăvod de oameni care avem harul de a ne complica singuri viaţa. Un prieten rus m-a întrebat odată: “Cum să-i explic logic copilului meu, care vrea să înveţe româna, de ce cuvîntul înmormântare se scrie cu două feluri de “î”/“â”? Bine, eu admit că românii, ca şi ucrainenii, l-au bătut pe Hitler, dar de ce băgaţi musca politicii pînă şi în curul gramaticii?”

Ce sînt diacriticele? Prin îmbinarea de cuvinte “semne diacritice” înţelegem semnele grafice care însoţesc literele alfabetului şi care servesc citirii şi scrierii corecte a cuvintelor. Ele permit reproducerea unor sunete distincte din punct de vedere fonologic care nu există în alfabetul latin. În limba română, cinci litere poartă diacritice: ă, â, î, ş, ţ. Fiecare semn diacritic are provenienţă diferită şi o denumire: circumflexul, pus deasupra lui „â”/“î”, a fost împrumutat din greacă, căciuliţa de pe “ă” vine cică din latină, iar virguliţa (curat punct înlăcrimat!) de sub “ş” şi „ţ” este produs autohton sută la sută.

Istoricul şi diplomatul român Neagu Djuvara este de părere că, din cauza sărăciei documentelor, este foarte greu de urmărit şi lămurit modul în care s-a născut gruparea vorbitoare de limbă română. Domnia sa crede că într-o atare întreprindere “Trebuie evocaţi, pe scurt, geto-dacii, apoi italicii mediteraneeni romanizaţi aduşi de colonizarea romană; poate şi ceva rămăşiţe ale barbarilor germanici (goţi, gepizi etc.), dar mai cu seamă marea migraţie slavă, care a lăsat urme adânci în limbă, în moravuri, în instituţii, şi care trebuie considerată ca o a treia componentă majoră în etnogeneza noastră”.

Pun cartea de-o parte… Adică traiectul nostru glotogenetic şi etnogenetic este următorul: substratul dac+stratul latin+adstratul slav, “cu ceva busuioc cuman pe deasupra” (Barbu Cioculescu). Că avem multă substanţă slavă în sînge (cam în proporţie de vreo 40%) pentru mine e clar încă de pe cînd mîca noastră primordială umbla prin rai cu “tabachera” goală. Dar acum întreb: Au nu cumva românii sînt daco-latini cu suflet slav? Basarabenii cu atît mai mult… Există în România un eseist bun, pe care îl citesc destul de sporadic dar, în schimb, cu plăcere. Caius Traian Dragomir îi spune. Ei bine, “paşaportul” lui onomastic arată destul de sugestiv cine sîntem noi: pe două treimi latini (Caius Traian) şi pe o treime slavi (Dragomir). În Republica Moldova proporţia ar putea fi chiar inversă. Dar parcă ne este ruşine să recunoaştem, ca şi cum am fugi de noi înşine, rotindu-ne ridicol în jurul propriei cozi. Oameni dedublaţi, cu două feţe. Ascundem adevărul, evidenţele sub preş; una spunem, alta gîndim şi cu totul altceva facem. Am impresia că, încercînd să driblăm istoria, ne amăgim pe noi înşine. E o competiţie din care întotdeauna vom ieşi păgubaşi şi cu o reputaţie proastă în Europa.

Citesc mai departe: “Eu mai văd – zice Neagu Djuvara – şi o a patra componentă însemnată, anume popoarele zise turanice, venite din Asia centrală în valuri succesive, cum au fost avarii, pecenegii, uzii, cumanii. Pecenegii şi cumanii de pildă stăpânesc spaţiul nostru la răsărit şi miazăzi de Carpaţi timp de 350 de ani, şi tocmai pe locurile desemnate până atunci de vecinii noştri drept “Cumania” apare, la cumpăna veacului al XIII-lea cu veacul al XIV-lea, primul stat român organizat, Ţara Românească. De toţi aceştia trebuie pomenit, căci au împărtăşit cu noi românii acelaşi teritoriu, iar influenţele unora asupra altora sunt nenumărate şi greu de evaluat”.

Ceea ce n-a spus Djuvara: cumanii au avut şi episcopie pe Milcov, deci în centrul României actuale. Tot ei ne-au dat şi prima dinastie română, cea a Basarabilor. În limba cumană basarab înseamnă stăpîn, cel care stăpîneşte.