După ce, în aprilie 1997, am fost nevoit să divorţez, trei ani de zile nu m-am atins de nici o femeie – post carnal pe toată linia. Din 2000 şi pînă în noiembrie 2007 am trăit cu Elena Pralong: pe o treime moldovancă (nici o dată n-a suferit să-i zic româncă, şi eu ştiu a convinge, uneori, omul), pe o treime rusoaică şi, pe ultimii 30 de metri, evreică. O splendoare de om sub toate aspectele. După aproape opt ani de viaţă pe căsăturate, ne-am despărţit ca buni, foarte buni prieteni. Ne sunăm şi azi unul altuia, cel puţin de două ori pe săptămînă. Eu o întreb invariabil: “Ce mai faci, scumpetea pămăntului şi a creştinilor?”, ea mă întreabă rîzînd: “Cum o mai duci, marele meu Дифицыт?”.

Odată, Elena îmi spune: “Mîine, pe strada cutare de la Munceşti, vine un preot serios, “puternic” din Rusia, tocmai de la Solikamsk. Eu vreau să văd ce-i cu “chestia” asta… N-ai vrea să mă însoţeşti? „Cu cea mai mare plăcere, всегда poftim/пожалуйста”. Mai ales că religia şi puterea sau puterea şi religia m-au interesat, pe apucate, întotdeauna. Cîndva un prozator român, Petru Popescu, a scris un roman – “Dulce ca mierea e glonţul patriei”. Prostii, Elena, prostii… Dulce ca mierea e glonţul puterii.

Şi ne-am dusu-ne-am la Munceşti, pe o stradă cam lăturalnică, cumva obscură. Acolo, într-o curte, lume de pe lume… Am aşteptat, cam vreo două ore (se pare că la răsăriteni punctualitatea e o calamitate), sosirea preotului care nu mai venea. Pentru un om activ, aşteptarea este un lucru greu de înţeles. Ca să mă liniştească, Elena, хлебосольная моя, îmi spune conspirativ-pe-şoptite: “Am aflat: Batiuşka se reţine, pentru că are programate şi alte întîlniri, inclusiv prin sate, cu oamenii”.

În sfîrşit, a apărut şi Batiuşka. Un om de vreo 45 de ani, volubil, îmbrăcat modest dar cu gust, în ton cu moda la zi. Oamenii adunaţi acolo au format, ca la comandă, un cerc imens. Preotul trecea pe la fiecare şi purta nişte discuţii “private”. Cînd a ajuns în dreptul meu, m-a salutat cuviincios, a scos un fel de pîlnie, de stetoscop şi mi-a ascultat/cercetat inima şi plămînii. Apoi a spus să arăt, discret, limba… Asta nu m-a mirat, fiindcă ştiu: limba este oglinda sănătăţii omului. Dacă limba îţi este de un roşu sănătos, adică neţipător, înseamnă că tu, purtătorul unei asemenea limbi, nu prea ai probleme de sănătate.

- Unde sînteţi născut?, mă întreabă abrupt preotul.

- Chiar pe mal de Prut: satul Costeşti, raionul Rîşcani.

- D-apoi eu am fost nu demult în satul Dvs.

- Mă bucur. Înseamnă că sîntem, într-un fel tras de păr, consăteni, rude…

Se vede că lui “B” i-au plăcut cumva răspunsurile mele, căci îmi acordă cam prea multişor timp, dîndu-i înainte cu întrebările:

- Ce profesie aveţi?

- Grănicer.

- Adică cum?! Ce fel de grănicer… că aveţi peste 50 de ani…

- Păi, nu-s născut pe graniţă? Dacă-s născut pe graniţă, sînt grănicer, soldat pe toată viaţa, la orice oră de zi şi de noapte… Aşa înţeleg eu lucrurile.

- Şi ce apăraţi?

- Din anul 1812, de cînd Moldova dintre Prut şi Nistru a trecut, de la turci, în supuşenie rusească, eu apăr hotarele sfinte ale moralei Pravoslave/Ortodoxe.

- Ну это да, ну вы даете…Первый раз встречаю такое…

- Badaproste de compliment.

- Dragul meu grănicer, n-aţi vrea ca după încheierea şedinţei mele de aici să-mi acordaţi cîteva clipe de întreţinere între patru ochi?

Ştiu: degeaba scriu aceste rînduri, căci nimeni n-o să mă creadă. Un exemplu prospecior: în primăvara anului 2008 am beneficiat de un sejur de basm în Cairo, unde fiecare fir de iarbă respiră istorie. În totalitatea lui, pe cheltuiala generoasă a statului egiptean. La întoarcere, o prietenă din studenţie, Genoveva, mă întreabă: “Cum de ai ajuns tu, un sărăntoc, tocmai în Egipt?!” „Datorită lui Ion Druţă şi a ministrului culturii (de atunci), Artur Cozma”. „Datorită lui Ion Druţă?!!! Nu cred nici în ruptul capului! Valeriu, uită-te la dînsul: el aiureşte, el minte de-ţi stă ceasul”.

Nu aiuream nici atunci şi nu aiurez nici acum. Iată, pe scurt, povestea mea în cazul dat. Într-o bună zi a anului 2008, Ministerul Culturii din Moldova primeşte un fel de bonus de peste mări şi ţări: statul egiptean invită la Cairo, pe 20 de zile, un grup de intelectuali din Moldova, în vederea iniţierii unui dialog cultural bilateral. Avînd un drum pînă la Moscova, ministrul A. Cozma a trecut şi pe la Ion Druţă, aici făcîndu-i propunerea de a onora, pe post de cap de listă, invitaţia guvernului egiptean. Druţă cică ar fi mulţumit pentru atenţie, însă a declinat invitaţia. La urmă, chipurile ar fi aruncat aşa, ca printre altele, nişte fraze, nişte nume: “Dacă poţi, dle ministru, trimite în locul meu pe cineva de pe la Săptămîna – poate pe Viorel Mihail, poate pe Dinu Mihail sau mai ştiu eu pe cine…”. (Apropo: luni, 8 septembrie, Ion Druţă va avea o serată de creaţie la Filarmonica de Stat).

Şi mister Cozma a putut, de astă dată, cu vîrf şi îndesat… Ar fi putut merge pînă la piramida lui Keops şi V. Mihail, dar deoarece el e невыездной prin vocaţie, am plecat noi, alţii: ambasadorul academician Aurelian Dănilă, actorul de zile mari Vitalie Rusu, regretatul regizor Titus Jucov (şi el “de pe margine de Prut”, deci “grănicer” ca şi mine), profesorul, capul şcolii moldoveneşti de naistică Ion Negură, scriitorul de multe carate Pavel Pelin, giornalistul Unid Liahim şi încă vreo doi grivei dăştepţi ca dînsul. Am observat de mai demult: la “români”, nimeni nu te crede dacă n-ai martori. Nu funcţionează codul cuvînt de onoare. Veşnic trebuie să umbli după tine cu martori (cu urechi parabolice), cu privitori lingavi, ca o puiniţă de cîini înnodaţi în ploaie.

Deci, grănicer, пограничник, zoldaten, santinelă la hotarele moralei creştin-ortodoxe… Cred în Ortodoxie şi în forţa teribilă, nicleară a slovei bine plasate: punct ochit, punct doborît. O încercare e şi această rubrică nouă: Etica pentru poporul meu. Fără tămîie, fără genuflexiuni, fără rugi la Preacurata. Vorba lui Labiş din Mălinii Moldovei voievodale: “Fii tare şi luptă, Nicolae!”. Poetul dacă doarme netulburat în flori/treziţi-l voi prieteni căci vin secerători/cu palme înroşite ascunse printre maci/dacă eu tac tu mîine n-ai nici un drept să taci. Am înţeles, dom’ general Mircea Dinescu, ordinul, să trăiţi! Patria noastră Moldova servim: ori învingem, ori murim! Ş-acmu, după ce v-am lămurit ce-i cu rubrica „Etica pentru neamul meu”, să purcedem la cetirea primului articol ce urmează.

D. M.

 Sclavul în genunchi

Astă noapte m-am desprins cu greu, în zori, din aluatul unui vis incredibil de frumos. Se făcea că am vizitat pe rînd apartamentele modeste ale Troicii noastre cea de toate zilele – Timofti, Corman, Leancă – şi în fiecare dintre ele am văzut tronînd la loc vizibil următoarele cuvinte scrise la 1787 de Thomas Jefferson, om politic şi preşedinte american: Dacă ar fi ca eu să decid dacă trebuie să avem un sistem de guvernare fără a avea ziare sau ziare fără a avea un sistem de guvernare, nu aş ezita să prefer cea de doua posibilitate.

De regulă, visele frumoase, tonice, dătătoare de speranţă au o finalitate practică inversă.

Dacă, bunăoară, visezi munţi de aur, să ştii că mîine Morman Buhăieş, acest Volodea Dubinin al comentariului politic moldovenesc, va pupa, sub privirile înduioşate ale distinşilor Vlad Plahotniuc şi Marian Lupu, vreun post de ambasador prin vreo fundătură de Paris, mai ales că feciorelnicului Se Rebrean i se încheie mandatul şi, probabil, va fi trimis să lucreze la… dos, adică ferit de ploaie.

Dacă, de exemplu, visezi că Costică Tănase îţi declară printre lacrimi că este moldovan, ci nu român, să ştii că în curînd excelenţa sa gazetărească va solicita Bucureştiului o nouă majorare de soldă pentru realizarea sfintei Uniri cu patria-mamă.

Dacă, în sfîrşit, visezi că în Moldova există presă liberă, să ştii că democraţiei i s-a pus o botniţă oligarhică prin care nu pîlpîie nici lumina.

Ziariştilor şi piţipoancelor gazetăreşti de la Chişinău le place să turuie că presa ar trebui să fie a patra putere în stat. Corect. Dar cum “ar trebui să fie”? Prin decret prezidenţial (la decrete şi medalii Leguma uneori Vorbitoare se pricepe de minune)?

Ca să fie, fiecare ziarist e chemat să lupte, să-şi asume funcţia de cîine de pază sau de lup sanitar menit să apere interesele societăţii, ale omului de rînd, de eventualele abuzuri de putere şi erori comise de instituţiile de stat şi oficialităţi.

Da, anume cîine de pază, principiu după care acţionează presa din ţările civilizate (Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda etc.). Prin definiţie, un cîine de pază trebuie să fie rău, căci numai în felul acesta îşi poate justifica menirea. Ori eşti rece, ori eşti fierbinte: pe cei călduţi, cu temperatură incertă (cea mai periculoasă dintre temperaturi – spun medicii), cu fundişorul lor frumos, drag şi luminos în două şi chiar patru luntri, Dumnezeu îi scuipă de pe limbă. Ce om normal la minte îşi ia la casă un cîine viteaz de taie mămăliga în două?

O presă agresivă în limitele decenţei, scutită de constrîngeri ideologice şi financiare constituie cea mai bună garanţie de manifestare a unui proces democratic viguros.

Fiindcă sînt suferinzi cu duhul, conducătorilor noştri le sare capsa la orice frază critică mediatizată. Intuiţia mea prezidenţială îmi spune: ei nu pot să înţeleagă că din binomul Putere-Presă combatantă are mereu de cîştigat primul element. Prin atitudinile, atenţionările sale în cadrul adevărului o presă puternică, neaservită banului oligarhic, neconjuncturistă şi activă face ca puterea că fie ferită de anumite pericole, să nu dea în gropi la tot pasul. Şi, din contra, cu cît e mai servilă, mai linguşitoare, mai “călduţă” şi mai anemică presa, cu atît e mai beteag Cucurigul sau Buricul Suprem al unei ţări. Asta vă spune un om cît de cît serios, care simte prostia şi falsitatea şi cu curul.

Spiritul critic, pe care îl vrem, odată şi odată, instaurat şi în Moldova, ne dă pinteni să fim sinceri şi să recunoaştem că deocamdată noi nu avem (sau: nu vrem să avem) spirit critic. Deocamdată avem doar mentalitate de turmă, exprimată prin îndemnul secular Taci şi înghite! Rezultatul e că lichelele, semidocţii şi cei făcuţi cu degetul ne-au călărit ieri şi azi aşa cum au vrut. Bun e călăreţul, n-ai ce zice, însă şi noi, călăriţii, sîntem buni. Dorim să supravieţuim oricum, de aceea părinţii, rudele şi profesorii ne spun cu regularitate de metronom: “Taci, nu te pune cu puterea”. Nimeni nu a zis şi nu zice: „Să nu taci! Luptă!”

Să privim la noi dintr-o parte şi vom avea imaginea precisă şi clară a sclavului în genunchi.

Nu e de-ajuns că e rob, încă mai e şi în genunchi… O mai tristă, o mai dureroasă imagine nici că poate să existe pe pămînt.

Spirit critic vom avea numai atunci cînd absolut “… tot ce mişcă-n ţara asta…” – intenţii, gesturi, eforturi fizice şi intelectuale – se va materializa în acţiuni social-politice concrete, în valori morale ortodoxe, cultural-artistice şi materiale trecute prin flacăra purificatoare a unui sever, necruţător examen de conştiinţă.

Acum raşchetăm, radem de pe noi jegul trecutului. Dar între timp se depune, tot straturi peste straturi, şi jeg, rapăn fals democrat-naţional(ist). Ce facem cu el? De ce nu-l sancţionăm prompt? Nu e o laşitate să-l transferăm iresponsabil pe umerii copiilor noştri? Păi, domnii mei democraţi numai cu numele, cu o asemenea politică de oaie creaţă niciodată nu mai ieşim noi la liman!

Desigur că ne va fi extrem de greu, fiindcă adevărul îl sperie de moarte şi pe tiran, şi pe sclav.

Aşadar, toamna asta (nici nu ştim măcar dacă venirea ei a fost sau nu autorizată de Preşedinte) cere imperios de la noi nu risipă de romantism, ci acţiuni menite să ne scoată din starea, din atitudinea de sclav în genunchi. A sosit timpul ca adagiul cartezian Cuget, deci exist să fie secondat în activitatea noastră cotidiană de sentinţa modernă Agito, ergo sum. Adică exist pe atîta pe cît acţionez. Orice cugetare care nu acţionează eşuează, pînă la urmă, într-un act de laşitate.

Iar ca să te ridici din genunchi trebuie să faci cel puţin patru lucruri absolut obligatorii: 1.să crezi (că poţi să te ridici); 2. să vrei (să te ridici); să acţionezi (omul este suma faptelor sale) şi 4. să nu-ţi fie frică.

Cea mai teribilă armă a satrapilor de ieri şi de azi este Frica. E cea mai grozavă invenţie a lor. Au aplicat-o atît de cinic, de consecvent şi de abil, încît ne macerează frica să vorbeşti prea mult, frica să vorbeşti în somn, frica de copiii tăi, frica de bărbatul tău, frica de tine însuţi/însăţi. Asta-i cel mai grav – frica de tine însuţi!

Mă bucur enorm de colegii mei de breaslă şi de ideal naţional moldovenesc – Liudmila Belcencova, Viorel Mihail, Leonid Reabcov, Vsevolod Ciornei, Iurie Roşca, Elena Şatohina, Evgeni Pascari, Viorel I. Ciubotaru, Ghenadie Postolache, Sergiu Praporşcic, Dumitru Ciubaşenco, Bogdan Ţîrdea, Anatol Plugaru, Alexei Tulbure, Valeriu Ostalep, Natalia Uzun, Gheorghe Gonţa – care au reuşit să se emancipeze de frică. Ştiţi ce înseamnă asta? Dacă nu-ţi mai este frică, înseamnă că eşti liber, anume aşa cum a vrut Dumnezeu să ne vadă.

Adevăratul curaj este să învingi frica din tine, este să lupţi fără speranţă. (va urma)

Dinu MIHAIL