Unde-s gospodarii de altădată şi cine i-a ucis?

Autor: Mihai CONŢIU

Această bucată de Iarnă tîrzie, care nu poate ţine-o veşnicie, nici măcar cît ar fi trebuit să fie, aşa cum este ea de grea, geroasă, mă face să face să mă-ntreb de mai avem vreun gospodar prin casă. În România ştim că-i jale, dar şi în R. Moldova se tuşeşte bine, ca să mă limitez doar la aceste zone. Cînd tainica natură a decis, într-un tîrziu, că merităm să fim şi noi ninşi, întroieniţi bine, am rîs cu lacrimi de stupizenia unor autorităţi locale care au declarat că au „fost luate prin surprindere”, pe nepregătite chiar să facă faţă munţilor de zăpadă şi viscolului.

Nu-i stupid să declari că ai fost luat prin surprindere de ninsorile abundente venite tocmai spre sfîrşitul lunii Ianuarie? Fireşte că da! Problema este că astfel de „luări prin surprindere” au devenit bocetul făţarnic sau laitmotivul autorităţilor locale în fiecare Iarnă sau în anotimpurile cu ploi abundente. Cu alte cuvinte, noi parcă i-am ales pentru ca să-i vedem cum se miră, dar nu pentru ca să prevină şi mirarea mirării. Mai simplu vorbind, aleşii locali şi primarul sunt votaţi de noi, în primul rînd, ca să ne măture oraşul sau satul, să-l deszăpezească, să-l lumineze, să ne desfunde şi să ne modernizeze sistemul de canalizare, să ne repare străzile şi tot aşa.

Iernile copilăriei multora dintre noi erau întocmai ca aceasta, numai că era întreagă, adică pe toată perioada anotimpului, iar uneori cu prelungirea ninsorilor pînă prin Martie, uneori chiar şi la început de Aprilie. Normalitatea acelor timpuri era aceea că nimeni nu se mira de firescul vrăjmăşiei acestui anotimp. Anormalitatea din zilele noastre constă în faptul că pînă şi gospodarii de rînd, tradiţionali ai satelor, în primul rînd, şi cei ai oraşelor au început „să se mire”.

Fără să putem admite în totalitate că este vorba despre un fenomen generalizat, ceva totuşi s-a întîmplat de-a lungul timpului. Înainte de toate, nu putem exclude nici psihoza colectivă (putem să spunem şi aşa) răspîndită concurenţial de posturile de televiziune aflate în căutare de senzaţional chiar şi atunci cînd nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Un strop de ploaie, un fulg de nea sau un ţurţure de ghiaţă asigură un reportaj barosan pentru o tînără vedetă de televiziune a cărei mamă sau bunică a înotat toată viaţa prin nămeţi!

În mod tradiţional, gospodarii de la sate, ţăranii nu sunt prinşi pe picior greşit de o iarnă oricît de grea ar fi. Ei nu depind capital de aprovizionarea cu produse de necesitate cotidiană de la oraş, iar asta pentru că încă din Toamnă îşi „decorează culinar” beciurile, îşi asigură hambarul sau sacii cu făină şi mălai, au cîte un „porc caloric” pe care-l sacrifică de Crăciun, au lemne de foc şi tot aşa. Rare sunt cazurile cînd sunt afectaţi de deficienţa de banane, kiwi, mandarine sau apă plată cu lămîie. Butoiul cu vin este marea valută naţională!

Dar mai sunt mulţi astfel de gospodari ai satului? Sigur că sunt, numai că se împuţinează pe zi ce trece. Satul lor tradiţional, ca să-l parafrazăm pe poetul român Marin Sorescu, intră încet în pămînt. Ieşirea de sub dominaţia regimului totalitar comunist şi democratizarea au avut parcă drept scop exterminarea ţăranilor, a tradiţiilor şi universului lor paşnic şi bine organizat. S-au desfiinţat colhozurile, în R. Moldova, şi Cooperativele Agricole de Producţie (CAP), în România, au fost „reîmproprietăriţi” şi lăsaţi de izbelişte, fără nici un ajutor din partea statului care, odinioară, le răpise brutal tocmai dreptul de proprietate asupra pămînturilor cu care i-a reîmproprietărit acum.

După aproape jumătate de secol, ţăranii au uitat să fie iarăşi proprietari de pămînt aşa cum li se cere acum. S-au reformulat în altfel de relaţii sociale, de producţie şi de gospodărire a propriei case. De exterminarea ţăranului şi de drama lui se face vinovat statul. După desfiinţarea colhozurilor sau a CAP-urilor, după ce noii îmbogăţiţi ai tranziţiei au pus mîna pe cît pămînt arabil şi mii şi mii de de hectare de vie au avut nevoie, li se explică „ţăranilor proprietar” că cea mai eficientă formă de consolidare şi creştere a producţiei agricole este reunirea loturilor de pămînt în asociaţii. Acelaşi lucru, fireşte, îl recomandă şi Occidentul capitalist.

Atunci de ce au mai fost desfiinţate colhozurile şi nu s-au reformat, redirecţionat pe principiile economiei de piaţă? Răspunsul este cunoscut de toată lumea – trebuia distrus totul pentru ca noile batalioane de politicieni şi „investitori” capitalişti născuţi peste noapte ca să fure tot ceea ce în sudoarea muncii ţăranii şi muncitorii produseseră pînă atunci. Altminteri n-am mai fi avut atît de mulţi milionari pe cap de locuitori într-o ţară în care nu se mai produce mai nimic! Este nefirească existenţa unor milionari care vînd şi se îmbogăţesc din servicii într-o ţară în care nu există producţie, în care ei nu generează producţie industrială.

În aceste condiţii, parcă nu ar trebui să ne mai mirăm de ce unele sate se transformă în adevărate ghetouri de la periferia urbanităţii, în care tinerii se alcoolizează, se droghează şi doar cînd le ajunge cuţitul la os se sinchisesc să lucreze cu ziua la un gospodar pentru a avea bani de un rachiu.

În aceste condiţii, parcă nu ar trebui să ne mai mirăm de ce în unele sate bătrînii n-au ce mînca şi mor de frig în casă, avînd terenuri pe care nu le pot lucra deoarece nu au cu ce şi cu cine.

În aceste condiţii, parcă nu ar trebui să ne mai mirăm de ce dispar gospodarii, ţăranii mor, iar satele se transformă în amintiri dintr-o lume uitată.