NU FIECARE MUSCA FACE MIERE, DAR POLENIZATOARE SI FOLOSITOARE POATE FI

Să treacă vara fără nici o noutate în “Moldova Suverană” despre vre-un „copil al soarelui”, ar fi ca un nerespect pentru bogăția plaiului. De aceea, în continuare voi povesti despre un muscoi, care tare se băga în samă cînd lucram prea concentrată și m-a bîzîit pînă m-a scos din răbdări. L-am ochit mai mult decît altă muscă, dar pînă la urmă o adormit sub muștelnița mea (termen inventat de mine). Cînd m-am uitat mai atent să văd muscoiul insistent, prima ce am simțit – regret, avînd impresia că am omorît o albină, ceea ce nu fac niciodată. Mă uit și mai atent și intru în zăpăceală, fiindcă muscoiul din poveste nu este albină, dar totuși muscă. De aici încolo am devenit și curoasă, iar cele aflate le povestesc și domniilor voastre.

Pentru început și prima dată dau dreptate proverbului din popor, cum că „nu toată musca face miere”. Cînd am auzit această expresie de la prisăcarii cărturari, m-am simțit jignită, într-un fel, pentru comparația vulgară. Dar cum se spune tot în popor „am înghițit gălușca” că nu știam ce se are în vedere, fiindcă cu înțelepciunea popurului trebuie să fii tare și tare atent. Peste ceva ani, îmi pică și mie o muscă, care tare mai seamănă cu o albină, dar într-adevăr miere nu face.

Musca despre care povestesc, preaînvățatul Carl Linne în 1758 o numit-o Myathropa florea. Frumos de tot, amintește de „tropa, tropa, stop nu pe cărare, dar pe floare”. Suedezii, nemții și francezii i-au legat o denumire mai înțeleaptă zic ei, după colorație: „musca-cap-de-mort”, după modelul unui fluture cunoscut și de toată lumea noastră „fluturile-cap-de-mort”. Insectele, bineînțelesc că nu au nimic cu mortul, dar numai au pete negre și galbene după scăfîrlie, pardon torace, care amintește de un craniu, și așa lumea superstițioasă le poreclește. Nu am spus eu că ochiul cel înțelept din popor uneori e mai tare decît cel din hrisoave.

Dar dacă am ajuns să scrim despre muscă și în limba noastră, zic eu să-i dăm și noi un nume, spre exemplu „musca-albină-de-floare”, inspirată de la a doua denumire a francezilor „l’eristale des fleurs”, cu eristalis-ul din latină care se numește exact! „musca-albină”. Să nu spuneți că e prea lungă, fiindcă în germană se numește „totenkopfschwebfliege” și numără 21 de litere, iar a noastră numai 19. Denumirea dată s-ar potrivi mai mult, fiindcă lupă la îndemînă nu are oricine să-i numere pete și dungile, dar nici nu o va putea prinde așa ușor. Dar pe o floare oricînd poate vedea o muscă colorată în albină, fiindcă este polenizatoare și iată așa am ajuns la motivul principal pentru care vreau să povestesc despre musca-albină-de-floare, care zboară prin toate crîngurile, zăvoaiele, grădinile și ogoarele plaiului nostru.

Musca-albină-de-floare se răspîndește pe toate continentele unite între ele (Europa, Asia și Africa), dar nemții anunță că din 2005 a ajuns și în California de Nord. Are lungimea între 10-14 mm și este colorată în galben cu negru de la cap pînă la vîrful ghearelor de la picioare. Se deosebește de albină prin antenele tipic de muscă – ariste, adică un vîrf de ac (la albină lungi și fusiforme); au o singură pereche de aripi (albina două); bîzîie pînă la nervozitate (mai deranjant decît musca-de-casă); nu se spală atît de des ca musca-de-casă, fiindcă zboară din floare în floare și acolo infecții mai puține are. Interesant, oare de unde știu muștele ce au de făcut?

Plantele pe care se hrănește musca și, respectiv, le polenizează sînt: pătrunjelul (Petroselinum), mărarul (Anethum), țelina (Apium), morcovul (Daucus), zmeurul (Rubus), cornul (Cornus), socul (Sambucus), castanul (Castanea), călinul (Viburnum), laptele-cînelui (Euphorbia), piciorul-caprei (Aegopodium podagraria), brînca-ursului (Aegopodium podagraria), volbura (Convolvulus), păducelul (Crataegus), antonica (Chaerophyllum), salba (Euonymus), crețușca (Filipendula), edera (Hedera), smirdarul (Rhododendron), sînziana (Solidago), scorușul (Sorbus), și altele. După cum se vede este harnică și în realitate o ajută pe albină. Bîzîie tare și cu intensitate mare, fiindcă așa alungă dușmanii din jurul lor, după care fără frică, dar foarte rapid se adapă din nectar și satură cu polen. Din cauza veșnicii lor agitații și zbor speriat și la prima vibrație a aerului, aceste muște foarte greu se prind chiar și în fotografie.

Muștele se ouă în apa de baltă, rîu, stătută și cel mai important în apa din scorburile arborilor și pomilor fructiferi. Lemnul în putrefacție conține o mulțime de microorganisme, inclusiv bacterii, ori acestea sînt hrana principală a viitoarelor larve.

Larva, are și ea o denumire curioasă „coadă-de-șobolan”. Într-adevăr ultimele segmente ale abdomenului sînt tare alungite, fiindcă „scot capul din apă”, de fapt coada cu care respiră. Altă curioazitate este că nu le plac gunoaiele tradițioanale adorate de muscă, adică cele menajere din carne sau cu miros de carne, dar se dezvoltă în ape tulburi, murdare după înțelesul nostru și cel mai mult în scorburi și trunchii cu boștură plină de apă, din care consumă bacteriile care participă la descompunerea lemnului. Oare care bacterii mă întreb? Nu o fi din cele rele pentru om din care să rezulte că musca aceasta este folositoare și în stadiul de larvă. Stadiul larvar și dezvoltă de la cîteva luni pînă la cîțiva ani, în funcție de hrană și căldura care o ajută la creștere. După dezvoltare se retrag în sol la împurare.

Morala mesajului: cînd bîzîie prin bucătărie un muscoi de parcă-s doi, mai bine afară cu el decît cu muștelnița în cap. Să nu fie cumva Myathropa florea, adică musca-albină-de-floare, despre care sper că v-am convins că tare-i bună pentru ale noastre ogoare. Tropăie, pardon zboară, din floare în floare și le polenizează fără plată și oboseală, după care noi avem rodul lor pe masa noastră. Dar mierea încă o mai are cine o face și sperăm că acești „copii al soarelui” să zboare veșnic pe ale noastre meleaguri.

Asea M. TIMUș, Dr., conf.univ. UASM