Barierele neputinţei noastre

Autor: Mihai CONŢIU

Conform dicţionarelor explicative, „nomenclatură” înseamnă „totalitatea posturilor de conducere în organele de partid şi de stat din fosta URSS şi ţările satelit; grup social cu prerogative excepţionale în regimurile de tip sovietic sau totalitare (din fr. „nomenclature”), iar „nomenclaturiştii” sunt persoanele care au un astfel de sistem

În diverse nuanţe, nomenclaturişti au fost, sunt şi vor fi mereu. Cum altfel pot fi numiţi cei din casta birocratică şi privilegiată a UE? Nomenclaturiştii, de regulă, sunt „aleşi ai poporului”, în condiţiile democraţiei deghizate din regimurile comuniste totalitare, dar şi cei numiţi în diferite funcţii de răspundere de către acestea.

Abordînd această chestiune, fireşte că am în amintire fosta nomenclatură comunistă din România, care, oricum, era tot o copie după cea de tip sovietic de aici. Făcînd o comparaţie între nomenclatura de atunci şi cea de acum, putem să spunem că în zilele noastre avem de-a face cu o hipernomenclatură. Diferenţele dintre privilegiile trecute şi cele prezente sunt uriaşe, sfidătoare, umilitoare pentru populaţie şi strigătoare la Cer.

Nomenclaturiştii comunişti atei de care-mi amintesc bine, cei români, erau parcă mai cu frică de Dumnezeu şi nu aşa de obraznici şi sfidători cu cei mulţi. Ştiu bine că la fel era şi prin părţile acestea.

Foştii nomenclaturişti şi privilegiile lor de atunci

Forul suprem legislativ al României de atunci nu se numea Senat sau Camera Deputaţilor, ci Marea Adunare Naţională (MAN). Aceasta era constituită din deputaţi pe care noi, românii, îi votam într-un simulacru de alegeri. Întrucît ţara era condusă de partidul comunist unic, în nomenclatorul de funcţii nu exista practic meseria de deputat aşa cum se întîmplă acum. Fiecare „deputat al poporului îşi avea meseria lui de bază”, iar în MAN se întruneau ori de cîte ori erau convocaţi. Nu toţi deputaţii, însă, erau nomenclaturişti, ci doar cîţiva – cei cu înalte funcţii administrative sau politice!

Nomenclaturişti „cu acte în regulă” erau cei din Comitetul Central al Partidului Comunist Român, miniştri, secretarii judeţeni de partid, şefii de sindicate la nivel central, activiştii de partid de grad superior, şefii unor direcţii sau instituţii de importanţă naţională şi o serie întreagă de alţi trepăduşi.

În ceea ce priveşte salariile lor în raport cu celelalte categorii socio-profesionale, situaţia era următoarea: În 1986, salariul mediu net pe economie era de 2.855 lei. Nicolae Ceauşescu, ca şef de stat şi secretar general al partidului, primea lunar 18.000 de lei sau de 6-7 ori salariul mediu pe economie; cel mai mare salariu era încasat de un supervizor de trafic cale ferată – 5.370 de lei net; un miner putea primi lunar între 2.700 şi 3.700 de lei; un mecanic de tren pînă la 4.000 de lei; inginerii între 3.500 – 4.900 de lei; profesorii universitari – 5.620 de lei – dublul salariului mediu; un profesor de liceu primea puţin peste 3.000 de lei; un medic puţin peste 3.500 de lei; un şofer de ambulanţă – 2.000 de lei; un programator – 3.680 de lei; o stenografă – 2.100 lei. Salariul jurnaliştilor era cu 29% peste cel mediu pe economie.

Pe vremea lui Ceauşescu, diferenţele dintre salarii nu erau disproporţionate exagerat, însă aceasta nu datorită vreunei armonii, ci din cauza lipsei mediului privat. Salariile nu erau stabilite de piaţa liberă.

Privilegiile de care se bucura nomenclatura de partid şi de stat, printre altele, erau: maşină cu şofer, acces la magazinele cu circuit închis, de unde-şi procurau „delicii occidentale”, dar şi alimente la liber după ce acestea au fost raţionalizate, prioritate la obţinerea locuinţelor, bilete privilegiate la staţiunile de odihnă şi tratament, acces privilegiat la studii pentru copii lor chiar dacă nu erau merituoşi şi alte cîteva. Pe vremea aceea, românii nu aveau voie să aibă mai mult de două case – una pentru locuitul cotidian, iar alta în staţiunile de odihnă. Nu conta dacă era mare activist de partid sau vreun om oarecare, iar asta în clipa în care era depistat că îşi cumpără o maşină scumpă sau alte bunuri pentru care nu făceau dovadă că banii au fost cîştigaţi legal – toţi înfundau puşcăria!

Cred că aproximativ la fel era şi pe aici, căci altminteri nu-mi răceam gura de pomană!

Hipernomenclaturiştii de aici şi privilegiile lor

Probabil că şi pe aici, în acele timpuri, la fel ca şi în România, medicii, măcelarii sau unii meşteşugari îşi rotunjeau veniturile cu cîştiguri suplimentare. Mulţi profesori români, de pildă, cîştigau un ban în plus din meditaţii. Demn de reţinut este faptul că aceste suplimentări de venituri nu erau opulente sau sfidătoare, ci se înscriau chiar în limitele unei decenţe sociale relative.

Ce avem astăzi în Republica Moldova? Puţini sunt înalţii demnitari de stat, „aleşi ai poporului”, care n-au devenit milionari „din salariul lor bugetar”. Unii judecători, procurori, profesori sau indivizi fără o profesie, un serviciu sau cu o firmă legală sunt mai bogaţi decît avocaţii milionari de succes din SUA.

Unii milionari moldoveni au cîştigat în doar cîţiva ani mai mult decît a reuşit, prin muncă asiduă, Rockefeller într-o viaţă, primul american care a făcut miliardul de dolari. Cel mai sărac stat din Europa are cei mai mulţi milionari „pe metru pătrat”!

Cel mai sărac stat din Europa are cei mai mulţi milionari nedeclaraţi oficial! De ce? Pentru că Republica Moldova este cel mai sărac stat din Europa! Numai dintr-o ţară săracă se poate fura cu miliardele! În ţările bogate nu se poate fura atît pentru că acolo există legi care se respectă, care sunt puse în slujba cetăţeanului, nu alcătuite spre a sta la cheremul oligarhului!

Hoţia a atins proporţii atît de uriaşe încît ne-a dispărut orice urmă de bun simţ! Am ajuns pînă acolo cu nesimţirea şi primitivismul încît nu ne este ruşine că, fiind cea mai săracă ţară din Europa, avem cele mai multe case şi vile de lux şi mai multe autoturisme luxoase decît în orice capitală europeană. Prin toate acestea, Republica Moldova a milionarilor, procurorilor, judecătorilor, profesorilor şi indivizilor fără o profesie, un serviciu sau cu o firmă legală a devenit un imens cazinou sau o casă de prostituţie, în jurul căreia cîteva milioane de săraci aşteaptă firimituri la mila lor! În cel mai sărac stat din Europa, un politician nesimţit, Mihai Ghimpu, care are impertinenţa de a spune că-i pasă de lipsurile moldovenilor, declară cinic că nu s-ar descurca cu salariul lui de 8.000 de lei dacă n-ar avea... surplus din afaceri!

Hipernomenclaturiştii politici şi „cei mulţi”

Cei despre care vorbim, din patru în patru ani, atunci cînd nu sunt alegeri anticipate, bat „sfioşi şi cu respect” pe la uşile oamenilor şi îi roagă sau îi plătesc  ca să-i voteze. Imediat după ce au fost aleşi, devin imagine pe sticlă, adică nu mai pot fi văzuţi decît la televizor, de unde, cu neruşinare simulează preocuparea faţă de binele oamenilor şi naţiunii. În tot acest timp, ei se îmbogăţesc şi mai mult. Ajunşi acolo, SUS, nu doar că-i urăsc pe moldoveni, dar îi şi dispreţuiesc, le provoacă scîrbă şi pun baricade între ei şi „prostime”. Îşi imaginează că au devenit elite în tihna cretină a luxului lor.

Haideţi să vedem cu ce obraz vin în faţa oamenilor simpli, cu ce sinceritate şi grijă faţă de nevoile lor vin să le ceară voturile aceşti îmbuibaţi pe seama poporului din moment ce au privatizat şi drumurile care duc spre casele lor luxoase, care şi-au pus bariere şi gardieni spre a nu fi deranjaţi de „mirosul prostimii” care ar putea circula prin faţa casei lor şi le-ar tulbura tihna!

Potrivit unor surse din Primăria Chişinăului, în Capitală ar exista cel puţin 30 de bariere auto, care sunt instalate în cartierele de lux în care trăiesc milionarii sau demnitarii noştri bugetari.

Extrem de abuzivă, unică, este situaţia „privatizării domeniului public” din străzile Ciocârliei şi Pietrarilor, acolo unde sunt şi reprezentanţi ai „aristocraţiei roşii”, unde locuieşte şi parte a familiei Voronin, „exponenţi de seamă ai intereselor păturilor de oameni sărmani”. Acolo nu pătrunde nici musca dacă nu-i membră a familiei sau prieten, iar asta pentru că locatarii locului spun că „strada este privată”. Poate că Chirtoacă o fi privatizat şi străzile...! Personal, am vrut să mă plimb şi eu pe acolo, dar n-am putut merge pînă la capăt tocmai din cauza acestei „privatizări” a străzilor din zonă.

De aceleaşi privilegii hipernomenclaturiste se bucură şi protejatul lui Mihai Ghimpu, Anatol Donciu, care, atenţie!, este şeful Comisiei Naţionale de Integritate. „Bietul de el”, spre a medita în linişte la integritatea demnitarilor şi funcţionarilor publici, şi-a instalat o barieră lîngă vila lui de milioane din strada Valentin Guţu din Capitală.

O tentativă similară a fost şi pe strada Universităţii, unde, în luna Mai a anului trecut, cu ajutorul şi acceptul Primăriei Chişinăului, strada a fost blocată cu un bloc de beton ca să împiedice circulaţia auto spre strada A. Mateevici. În acest caz, se pare că era vorba despre „liniştea locativă” a lui Alexandru Tănase, fiul jurnalistului „moralist” Constantin Tănase, actualul preşedinte al Curţii Constituţionale.

Acum vedeţi, oameni buni, cu cîtă „sinceritate” se gîndesc aceştia la binele vostru şi al ţării atunci cînd vă cerşesc voturile, atunci cînd după ce ajung în funcţii „vă plîng de milă” din dosul ecranelor de televiziune şi fug de voi, se separă de voi de parcă aţi fi nişte ciumaţi?

Îşi pun garduri şi bariere protectoare din două motive – le este scîrbă de oamenii simpli deoarece se cred nişte dumnezei, dar şi pentru că se tem de averea lor furată, se tem şi de bandiţii împreună cu care au furat şi i-ar putea împuşca spre a le mai da o parte! Tocmai ei sunt barierele neputinţei noastre! Îşi imaginează că ne-am atrofiat cu totul şi nu mai suntem capabili să dăm cu ei de pămînt! Din scîrbă de noi şi teamă faţă de siguranţa averilor lor furate de la gura copiilor noştri, aceşti bandiţi de partid şi de stat şi-au făcut legi ca să le apere hoţiile, şi-au numit în funcţii legiuitori care să le ia parte în schimbul unor privilegii similare, iar Republica Moldova s-a transformat în „cel mai legal stat mafiot al Europei”!

Integrare europeană? Să fim serioşi! Cîteva linguriţe de amăgeală ca să devenim şi mai captivi, cîţiva stropi de presupusă speranţă ca să devenim sclavi şi mai lipsiţi de speranţă! În tot acest timp, ca să-l parafrazez pe poetul român Marin Sorescu, Republica Moldova reală şi cea visată... intră încet sub pămînt!