Nicolae Filipescu: „Integrarea Puterilor Ascendente în Ordinea Mondială”

De la finele celui de Al Doilea Război Mondial, Statele Unite şi-au asumat rolul principal în organizarea ordinei mondiale cu intenţia de a asigura stabilitatea globală şi de a preveni alte conflagraţii devastante. Pentru menţinerea noii orînduiri globale, s-au creat instituţii internaţionale precum Naţiunile Unite, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, şi s-au stabilit norme de comportament pentru statele-naţiuni bazate în mare parte pe principiile liberalismului occidental.

Dezvoltarea economică vertiginoasă în China, India şi Brazilia şi evoluţia ascendentă a economiilor din ţări precum Turcia, Indonezia şi Africa de Sud, au reconfigurat distribuţia centrelor de putere în lume şi au destabilizat aranjamentele geopolitice existente. În trecut, puterile ascendente au fost frecvent revizioniste, au refuzat integrarea în structurile existente, au manifestat adversitate faţă de status quo, au precipitat crize şi au preferat să adopte politici destabilizante. Deoarece puterile „stabilite” au rezistat acomodarea noilor puteri ascendente, rivalitatea cu puterile emergente a dus frecvent la confruntări armate distrugătoare. De obicei, puterile ascendente au pretins vehement să li se acorde recunoaştere şi prestigiu comensurate cu noul lor statut, să li se asigure reprezentanţă în toate grupările de state influente şi să li se confere un rol important în toate deciziile care influenţează securitatea globală.

Încercînd să prevină scenariile precedente, Statele Unite, erijîndu-se în hegemon benign, au încurajat puterile ascendente actuale să participe responsabil la instituţiile internaţionale existente, să-şi promoveze revendicările în cadrul acestor instituţii şi să menţină relaţii detensionate cu restul omenirii. Cu intenţia de a asigura stabilitate, securitate şi prosperitate la nivel global, occidentalii au oferit parteneriate comprehensibile principalelor puteri emergente. Dar interesele, priorităţile şi perspectivele noilor „parteneri” sunt frecvent divergente, competitive şi, în cele din urma, incompatibile.

Problemele internaţionale majore precum acces la surse de energie şi zăcăminte naturale, rezoluţia instabilităţii financiare, crize demografice, terorism, migraţii ilegale, schimbări climaterice adverse, pandemii şi deteriorarea mediului, nu pot fi rezolvate satisfăcător decît cu participarea noilor centre de putere. Globalizarea tinde să promoveze interdependenţă între state-naţiuni prin liberalizarea comerţului, prin facilitarea transferului de persoane, capital şi idei şi prin acces instantaneu la informaţii. Încă dinaintea Primului Război Mondial s-a crezut că interdependenţa economică, informatică şi culturală va asigura o ordine internaţională salutară. Din nefericire, evoluţia congruentă a societăţii umane nu s-a adeverit.

Guvernanţii americani au încurajat China să renunţe la agresivitatea mercantilă, să accepte standardele de comportament existente şi să devină un partener important şi responsabil la menţinerea ordinei mondiale. China a refuzat să preseze Coreea de Nord să renunţe la armele atomice şi să-i condamne aventurismul militar împotriva Coreii de Sud. State semi-capitaliste precum Rusia şi China şi-au consolidat sistemele sociale represive, au oferit omenirii un model de dezvoltare în care domină monopolul puterii politice şi subminează aspiraţiile democratice ale altor ţări. Rusia s-a opus vehement revoluţiilor „colorate” din state precum Georgia, Ucraina şi Kîrgîstan şi a continuat să menţină tensiuni regionale „îngheţate” în Azerbaijan, Republica Moldova şi Georgia.

Ca să justifice dictatura politică a Partidului Comunist, guvernanţii chinezi se simt obligaţi să preseze puternic pentru continuarea dezvoltării viguroase a economiei chineze şi pentru expansiunea exporturilor, fără consideraţie faţă de interesele altor state. Ei au devenit extrem de asertivi în concurenţa internaţionala pentru acces la resurse naturale din alte ţări. Avînd rezerve valutare considerabile din export, Beijungul îşi exercită agresiv puterea financiară ca să influenţeze politica altor state şi să modereze rezistenţa lor faţă de interesele Chinei.

Expansionismul chinez prezintă o mare dilemă pentru puterile occidentale. Strategia îngrădirii militare, aplicata cu succes împotriva Uniunii Sovietice, nu ar avea acelaşi efect contra Chinei. Economia „de piaţă” a Chinei este mult prea viguroasă, extinsă la scară globală şi modernizată ca să permită „îngrădire”. În cazul în care Beijingul refuză integrarea paşnică şi prestigioasă în structurile de securitate existente, strategia „temperării” unei Chine agresive va trebui să se bazeze pe consolidarea alianţelor regionale ale statelor care nu vor să accepte dominaţia chineză. Participarea Statelor Unite la asemenea alianţe este indispensabilă. Japonia, Coreea de Sud şi India nu pot contrabalansa politica de expansiune a Chinei decît dacă SUA rămîn implicate viguros în Asia. Cu excepţia Vietnamului, celelalte state din Indochina au de ales între acceptarea unei anumite vasalităţi faţă de China sau participarea la alianţe conduse de America.

Dacă restricţiile bugetare ale guvernului de la Washington forţează reducerea prezenţei americane în Asia de Sud-Est şi dacă statele din vecinătatea Chinei, avînd deja o dependenţă economică avansată faţă de Beijing, percep o degradare a intereselor americane în regiune, ele vor fi predispuse să accepte hegemonia Chinei. În consecinţă, Asia de Sud-Est a devenit deosebit de importantă pentru Washington. Deocamdată, politicienii americani au decis să intensifice prezenţa diplomatică, strategică şi militară a Americii în Vestul Oceanului Pacific, în Oceanul Indian şi în Asia.

Datoriile publice imense din America şi inabilitatea Congresului de a implementa măsurile necesare pentru rezolvarea deficitului bugetar ar putea limita drastic capabilitatea militară a SUA. Din nefericire, aliaţii europeni ai Americii, preocupaţi cu probleme „interne”, nu pot să contribuie semnificativ la „stabilizarea” Asiei de Sud-Est. Expansiunea rapidă a Uniunii Europene, fără să asigure concomitent şi o avansare a procesului de integrare, a creat dificultăţi majore în Europa. Incertitudinea faţă de „proiectul european” a fost agravată de criza economico-financiară din ultimii 3 ani, de deficitele bugetare copleşitoare ale Irlandei şi ale statelor mediteraneene şi de inabilitatea politicienilor de a acţiona decisiv în perioade de criza.

Războiul ruso-georgian din 2008, eşecul Revoluţiei Portocalii din Ucraina şi aversiunea Rusiei de a rezolva conflictele „îngheţate” din Transnistria, Georgia şi Azerbaidjan, au deteriorat aspiraţiile UE de a admite noi membri. Criza monedei euro, departe de a fi aplanată, a provocat disensiuni între cheltuitorii nesăbuiţi din Sud şi nordicii harnici şi responsabili fiscal. Germania a refuzat să mai subvenţioneze datoriile bugetare ale statelor mediteraneene. Măsurile de austeritate adoptate de guvernele datornice au fost inadecvate. Datorită globalizării, sistemul social-economic „european”, bazat pe asistenţă socială generoasă, nu mai este sustenabil. Îmbătrînirea populaţiei, demografia negativă şi inabilitatea societăţilor europene de a asimila minorităţile musulmane au creat tensiuni economice, sociale şi financiare cu consecinţe profund defavorabile. „Promisiunea” UE de a deveni o forţă economică, diplomatică şi militară comparabilă cu America, a rămas neîmplinită.

Marea Britanie şi Franţa reţin o capabilitate nucleară credibilă. Altfel, performanţa europenilor din NATO în fosta Iugoslavie, în Afganistan şi în Libia a fost penibilă. În urma reducerii progresive a bugetelor militare ale europenilor, ideea că NATO îşi poate proiecta forţa militară la scară globală a fost discreditată. Pînă acum, membrii UE nu au reuşit să adopte în comun o politică fiscală, energetică şi de securitate. Chiar şi intenţiile de a făuri o politică externă comună, aşa cum a preconizat Tratatul de la Lisabona, au fost sabotate de Franţa, Germania şi Anglia cu intenţia de a-şi menţine dominanţa proprie.

Nici Rusia nu poate fi considerată o putere ascendentă promiţătoare. Deşi are resurse naturale abundente şi teritoriu vast, Rusia nu a evoluat spre modernizare, stabilitate şi prosperitate. Fără o justiţie independentă, fără încredere în instituţiile statului şi fără respectarea transparentă a contractelor, Rusia nu are şanse să devină o putere redutabilă. Populaţia Rusiei va descreşte de la 143 de milioane la 115 milioane în următorii 30 de ani. Sistemul politic, judiciar şi financiar este cumplit de corupt, ineficient şi opac. Cu dependenţă excesivă de export de materii prime şi arme, Rusia nu are sectoare industriale sau servicii competitive la nivel global. Numai statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU şi arsenalul nuclear îi conferă un oarecare „prestigiu” internaţional.

În ultimii 9 ani, de cînd Partidul Justiţiei şi Dezvoltării a venit la putere, Turcia, o ţară cu 73 de milioane de locuitori cu o vîrstă medie de 29 de ani, a realizat o creştere economică remarcabilă. Produsul Intern Brut a crescut în medie cu 7% anual. Economia Turciei a supravieţuit la criza economico-financiară globală din ultimii trei ani fără ajutorul FMI. Plasata într-o regiune importantă strategic, aproape de Europa, Orientul Mijlociu, Caucaz şi Africa de Nord, Turcia a devenit o putere regională redutabilă. Adoptînd o politică externă de deschidere în vecinătate, independentă de Statele Unite şi NATO, guvernanţii de la Ankara au fost primiţi cu braţele deschise în ţările arabe, la Teheran şi în statele din zona Marii Caspice. Tratativele de aderare la UE, începute în 2004, s-au împotmolit. Entuziasmul Turciei pentru aderare s-a domolit. Percepţia Turciei în străinătate că ar fi un vasal-lacheu al SUA s-a spulberat în 2003, cînd Parlamentul de la Ankara a refuzat să permită militarilor americani să deschidă un al doilea front împotriva Irakului prin Turcia. Ca putere regională ascendentă, Turcia va avea o influenţă considerabilă ân Orientul Mijlociu şi în Asia Centrala. Ankara a stabilit acorduri de cooperare politică, economică şi de securitate cu statele arabe, cu Iran, Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan.

Fără să se consulte în prealabil cu partenerii din NATO, Turcia, împreună cu Brazilia, s-a implicat în negocierile pentru sistarea programului nuclear în Iran. Ofertele lor de a prelucra uraniul îmbogăţit în Iran cu ideea de a-l face nefolosibil pentru confecţionarea armelor nucleare, au fost respinse de negocierii occidentali. În consecinţă, în Consiliul de Securitate, Brazilia şi Turcia au votat împotriva sancţiunilor anti-iraniene propuse de ceilalţi membrii ai consiliului.

Puterile emergente, mai ales China, Brazilia, India, Turcia şi Africa de Sud, nu par dispuse să prezerve sistemul de ordine internaţională existent deoarece consideră că aranjamentele actuale servesc interesele occidentale. Ele îşi vor apăra cu ferocitate independenţa şi obiectivele de dezvoltare. Noi alianţe, realinieri şi parteneriate se vor forma. În viitor, majoritatea puterilor ascendente vor deveni puteri regionale. Singura excepţie, foarte importantă, este China, care are deja o economie cu pondere globală. Totuşi, este improbabil că Bejingul va domina omenirea deoarece acum lumea este mult prea diversă şi deoarece „deşteptarea” globală care a limitat dominaţia americană va avea capabilitatea de a stăvili atît puterea expansionistă a Chinei, cît şi cea a altor pretendenţi ambiţioşi.

America s-a extins mult peste capabilitatea de a susţine „imperiul”. Războaiele neinspirate din Irak şi Afganistan, ca şi războiul „antiterorist”, au devastat visteria Statelor Unite şi au produs rezultate nesatisfăcătoare. Washigntonul va fi obligat să-şi reevalueze priorităţile, să-şi adapteze forţa militară ca să facă faţă ameninţărilor de securitate din secolul XXI şi să reducă bugetul pentru apărare. Inevitabil, Asia va deveni centrul preocupărilor de securitate al SUA. Strategia Americii va trebui să depindă mult mai puţin de puterea militară şi să utilizeze din ce în ce mai multă „putere deşteaptă” bazată pe parteneriate şi alianţe cu ţările regionale importante. Solicitările altor ţări ca Statele Unite să le asigure securitatea sunt enorme. Dar capabilitatea Americii de a satisface aceste revendicări este în declin ireversibil.

Nicolae FILIPESCU

Washington, 14 August, 2011

Socialmai mult
23.09.18 - 13:59
21.09.18 - 18:35
21.09.18 - 18:31
21.09.18 - 15:43
21.09.18 - 14:12
21.09.18 - 14:09
21.09.18 - 14:07
21.09.18 - 12:48
20.09.18 - 16:33
20.09.18 - 16:28
20.09.18 - 14:20
20.09.18 - 14:19
20.09.18 - 11:58
20.09.18 - 11:51
19.09.18 - 18:57
19.09.18 - 18:52
19.09.18 - 16:58
19.09.18 - 16:50
19.09.18 - 15:43
19.09.18 - 14:30