“Puiul babei” în troleibuz

Autor: Lilia GRUBÎI

Itinerarul meu din fiecare zi de muncă include seara o călătorie cu troleibuzul nr.2. La ora cînd ies din Casa Presei, la staţie vine şi un grup de elevi de la Liceul „Gh. Asachi”. După cum arată, să fie cam de clasa a II-a sau a III-a, mai ales că învaţă în schimbul doi. Sînt aceiaşi de fiecare dată şi din discuţiile lor pe unii îi ştiu chiar pe nume. Las deoparte comportamentul copiilor, care te face uneori să-i apuci de urechi. Obrăznicia şi incultura manifestate în locurile publice le văd mai mult străinii, pentru că părinţilor toate acestea li se par nişte şotii nevinovate sau poate acasă se poartă altfel…

În fine, problema pe care o voi aborda e de altă natură. Unul dintre băieţeii la care mă refer deseori este însoţit de bunică-sa, o femeie corpolentă şi la o vîrstă înaintată. Nu prea înţeleg de ce-ar trebui acest copil luat de la şcoală de însoţitor, de vreme ce mai mulţi colegi de-ai lui merg deja singuri spre casă, dar, cine ştie, poate sînt la mijloc nişte chestii cu motiv. Într-o seară, cînd în troleibuzul cu pricina era mai multă lume şi nu aveai unde te aşeza, o tînără se ridică şi-i oferă locul bunicii. Reacţia femeii a uimit nespus fata şi a trezit cel puţin nedumerirea celorlalţi pasageri. Femeia, fără a mulţumi măcar, îşi aşează nepotul, nu înainte de a-i lua rucsacul din spate. Într-o tăcere nefirească transportului public am continuat călătoria urmărind o scenă stupidă şi lipsită de orice bun simţ: progenitura stă întinsă practic pe scaun, iar coşcogeamite bunica stă în picioare abia de reuşind să se ţină de bară, fiind împovărată de geanta ei, o sacoşă şi rucsacul nepotului. Nu ştiu de ce a tăcut fata care s-a ridicat, dar n-am ce-i reproşa pentru că toţi care am fost martorii întîmplării am rămas muţi.

Aş da mult să întîlnesc undeva această bunică, în alte circumstanţe, fără nepot şi s-o aud revoltîndu-se că tineretul de azi este nesimţit, incult şi n-are pic de respect faţă de oamenii în vîrstă. Aş avea ce-i spune. Hai, să fim serioşi! Nu sînt oare copiii produsul adulţilor şi cine trebuie să le cultive ceea ce este bine şi frumos? Iar cîteodată sfatul şi povaţa nu fac nimic pe lîngă un bun exemplu.

Mai aud uneori pe unii vîrstnici cu acuzaţii precum că „azi şcoala nu-i învaţă nimic”. Oare?! Şapte ani de-acasă, elementarele norme de conduită şi bun-simţ trebuie să vină prioritar din familie. Cred că n-are rost să desfăşor aici digresiuni lirice şi să mă lansez în materie de educaţie. Atîta vreau să spun: întotdeauna, înainte de-a învinui de toate păcatele tînăra generaţie, ar fi bine de meditat o clipă: dar oare cum procedează în societate, în colective, în comunităţi propriii copii sau nepoţi? Au fost oare îndrumaţi ei corect sau poate şi pe ei tare-ar mai dori să-i urechească cineva.