NAUFRAGIUL NAVEI ROŞII

Vladimir Voronin între vicleşug şi plictis regal

Autor: Valeriu RENIŢĂ

Valeriu RENITA, pag3 copy.jpg

De ce ar aspira la putere un om la apusul vieţii sale? De ce ar minţi un bătrîn încărunţit? Obişnuinţa e a doua natură a omului. Asta e concluzia, cînd mă gîndesc la cuvîntarea lui Voronin de la adunarea festivă consacrată împlinirii a 20 de ani de la fondarea PCRM.

În sînul partidului nostru (nu am primit, deocamdată, o notificare oficială, că aş fi exclus din rîndurile lui) nu a ieşit încă din uz sintagma „imperativul timpului”, care ascunde în sine o reacţie instinctivă moştenită de pe timpurile socialismului sovietic. „Imperativul timpului” era formula de legitimare a nedreptăţilor şi crimelor săvîrşite de conducătoriii de partid, atunci cînd lichidau oamenii în GULAG-uri, încarcerau oponenţii politici în spitalele de psihiatrie, ori prefăceau în scrum aulele afgane.

De „imperativul timpului” mi-au reamintit prima dată colegii de partid atunci cînd, în pofida opiniei majorităţii din conducerea politică a PCRM, celebrul consumator de sex plătit prin hotelurile României Veaceslav Iordan a fost înaintat drept candidat la postul de primar al capitalei. Apoi, tot la această formulă s-a făcut trimitere atunci cînd a fost cedată puterea partidelor de dreapta, în loc să se negocieze, avînd ca argument greu cele 60 de mandate obţinute în noul parlament din 2009. Şi, culmea! La fel era îndreptăţită şi necesitatea aflării multimilionarului Oleg Voronin, - cu maioul său roşu de revoluţionar, - în fruntea manifestanţilor care se dedau cu trup şi conştiinţă revoluţionară luptei cu „duşmanul de clasă”.

Care este, deci, semnificaţia deosebită a acestui „imperativ”, exprimat uneori prin expresiile „aşa trebuie”, ori „asta e”? Calitatea de membru al PCRM presupune executarea oricărui ordin aiurit care vine din partea unui organ de conducere, dar cel mai des, din partea conducătorului suprem, al cîrmaciului. Ordinul urmează a fi executat fără cîrtire, cu orice preţ, chiar dacă nu are mandatul majorităţii şi este lipsit de logică şi de bun simţ. Adică, trebuie să te minţi şi să minţi pe alţii, pentru a îndreptăţi rostul cîrmaciului, a justifica confortul lui: cogniacul scump, homarii proaspeţi, odihna de lux şi, în sfîrşit, papucii lui de casă de trei mii de euro. Nicego sebe tapociki!

 Într-o emisiune televizată am stîrnit nedumerirea moderatorului atunci cînd l-am îndemnat pe Vladimir Voronin (pentru ca revoluţia PCRM să ia foc, în sfîrşit) să renunţe la nenumăratele şi exageratele proprietăţi pe care le deţine. La începutul actualei revoluţii ratate (prima a eşuat lamentabil în martie 2012), responsabilii de tehnologii politice din Partidul Comuniştilor au arborat din nou drapelul «Satyagraha», aducînd în faţa altor lozinci revoluţionare tactica luptei nonviolente şi simbolul lui Mahatma Ghandy. Dar, la debutul „revoluţiei” sale, acum o sută de ani, Ghandy îmbrăţişase viaţa de ascet, renunţînd la proprietate şi la toate plăcerile lumeşti, umbla îmbrăcat ca un paria şi spăla împreună cu soţia sa latrinele comunei. Acest mod de existenţă îl ajuta să înţeleagă viaţa celor pe care îşi propusese să-i protejeze, îl obliga să conştienizeze şi să exprime limpede speranţele şi aşteptările mulţimii.

Acum, amintiţi-vă, cum arăta la începutul evenimentelor „fierbinţi” din septembrie curent tovarăşul Voronin, liderul revoluţionarilor moldoveni, care întîrziase niţel la propria răscoală în urma frămîntărilor caniculare de la Kislovodsk şi Karlovy Vary? Cînd a venit momentul crucial să rostească istorica sa cuvîntare în faţa gloatei „rebele” din preajma Parlamentului, Voronin şi-a înghiţit limba… Vă amintiţi, desigur, acel jalnic bîiguit al liderului, comentat de presă, un fel de lirică a mahmurelii, ori raport eşuat cu privire la arta atacului. Conştiinţa colectivă a memorizat mai ales cuvîntul «potcoavă», utlizat de bătrîn ori în sens militar, ori ca simbol al victoriei jinduite. Ce a avut de răspuns Voronin la ironia justificată a jurnaliştilor? «Идите нахрен!» Asta e… «imperativul timpului»!

Să revenim, însă, la cuvîntarea lui Voronin – o apreciere dată activităţii de douăzeci de ani a PCRM, dintre care opt au fost consacraţi construcţiei de partid şi pregătirii pentru preluarea puterii, iar alţii opt – guvernării propriu zise „a forţei, care i-a fost hărăzit să schimbe în mod hotărîtor cursul istoriei moldoveneşti”. Voronin şi actualii membri ai Comitetului Politic nu şi-au imaginat nici în visele cele mai urîte că, după 2009, vor ajunge aşa vremuri cumplite, despre care unii vorbesc ca despre un sfîrşit vrednic de milă: două încercări eşuate de a reveni la putere prin alegeri parlamentare; două revoluţii ratate; abandonarea PCRM de către cei mai buni fii ai săi, oameni fideli liderului, care au stat la temelia partidului şi au împărţit cu Voronin durerea şi bucuria victoriilor financiare.

Lenin spunea că orice comparaţie şchioapătă. Aşa e, dar acel Voronin cuvîntînd la ultima adunare a comuniştilor, arăta, oricum, ca un general în faţa unei oşti învinse. Asediul cetăţii eşuase. Mult sînge pierdut şi mai toată voinţa irosită. Duşmanul e pe urma unei armate dezorganizate şi încolţite, spiritul de luptă e la pămînt din cauza trădărilor şi dezertărilor. Ce ar trebui să le spună un comandant ostaşilor în astfel de împrejurări? Ce ar trebui să aleagă: adevărul, ori neadevărul, minciuna ca ultimul argument al supravieţuirii? Şi ce sentimente ar trebui să nutrească un general în asemenea momente, fără a exagera, istorice? Amarul înfrîngerii, gustul victoriei de mîine, indiferenţa faţă de un nou zigzag al destinului? Ei bine, în acel moment responsabil Vladimir Nicolaevici, pur şi simplu, murea de plictiseală. Mulţimea cînta imnul socialist, iar bătrînul intona sub nas o arie de operetă. Mîlinaia opera!

Voronin nu a ales între adevăr şi neadevăr. El a ales o armă mai modernă, de o sută de ori mai perfidă decît minciuna – PR-ul. A scos discursul preparat la repezeală de maeştrii tehnologiilor politice, a asemuit prezenţa cu „excepţionali purtărtori de drapele a speranţei sociale, fără de care e imposibilă viaţa şi calea viitorului” şi a intrat în dialog cu aceşti apostoli şi îngeri, urmînd regulile (ştia el oare de asta?) psihologiei colective. Pentru că ce este de importanţă majoră într-un asemenea dialog? Exact: cel mai important este, după cum ne sfătuiesc psihoterapeuţii, să formulezi corect dorinţa colectivă, după principiul: „Cel bogat urmăreşte să-şi înmulţească averea, iar cel sărac - să-şi păstreze puţinul…” Maeştrii tehnologiilor politice au marcat această dorinţă în textul cuvîntării ca „fenomen al renessans-ului comunist, ideinic şi practic” (!)

Două lucruri de esenţă a avut, de fapt, de spus, bătrînul general ostaşilor

Primul lucru, adresat membrilor PCRM, este să determine societatea moldovenească să opteze pentru Uniunea Vamală. Şi ce-o fi bun pentru omul comun în acel rai estic? Gazele ieftine, fără îndoială. Pe lume, însă, fraţilor, sunt multe lucruri ieftine şi chiar de pomană! Bunăoară, pulpele de găină, ieftine ca braga şi la propriu şi la figurat! Numai că atunci cînd traversează vama şi pătrunde în spaţiul economiei noastre virtuale, această carne de import îşi pierde calităţile iniţiale de piaţă şi devine scumpă ca aurul. Problema e, cum demontăm o asemenea economie. Comuniştii se fac a nu şti cum, ori mai curînd, nu vor să ştie, pentru că anume această gospodărire în stil moldovenesc a adus familia Voronin în topul celor mai bune (în sensul capitalist al cuvîntului) familii din ţară.

În rîndul doi, Voronin le-a uns inima părtaşilor săi cu perspectiva unei noi şi îndîrjite lupte contra corupţiei. Hai, să selectăm la întîmplare din Internet o definiţie a corupţiei, accesibilă omului comun. Corupţia ar fi lipsa de onestitate şi decenţă, folosirea abuzivă a funcţiei în scop personal. E nevoie să mai lămurim, cum interpretează sensul luptei cu acest flagel liderul comunist? Sigur, se aruncă în luptă cu corupţia cele mai bune şi pregătite forţe, se răstignesc pe crucea legii şi mituiţii, şi mituitorii, şi procurorii. Dar toată această vînzoleleală nu trebuie să aibă nici o atingere cu Voronin şi cu un anumit număr de persoane din anturajul lui. Şi, bineînţeles, imunitatea cea mai mare o vor avea membrii familiei Voronin, Oleg, de exemplu. O spun în cunoştinţă de cauză, pentru că sistemul de activitate, de concurenţă profesională şi de responsabilitate, construit de Voronin în partid nu are nimic în comun cu onestitatea şi este un exemplu izbitor de servilism şi indecenţă, de abuz de serviciu în interes personal.

Sînt multe lucruri demne de examinat pe cap treaz în cuvîntarea lui Voronin, cum ar fi, bunăoară, apelurile mesianice către „muncitori şi ţărani, locuitorii ai satelor şi oraşelor, către medici, învăţători şi studenţi, care aşteaptă de la noi răspunsuri simple şi clare”; ori paradoxuri gen „Moldova poate deveni ţară europeană, numai dacă alege calea Uniunii Vamale”; ori propunerea privind crearea blocului partidelor de stînga (al cîtălea la număr?!), care vizează, probabil politicienii naivi, ori, mai curînd, eventualii finanţatori de la Kremlin. Am putea să enumerăm mai multe, dar teamă mi-i că vom cădea şi noi pradă plictiselii, ori chiar spleen-ului lui Vladimir Nicolaeivici. Căci nu există pe lume, fraţilor, plictiseală mai crîncenă, decît cea a unui bătrîn bogat, sătul şi asigurat. De aceea propun să ne mulţumim cu ceea ce a ieşit la suprafaţa, cu bulbucii victorioşi ai minciunilor din cuvîntare. Ce să-i faci, aşa-i „imperativul timpului” la PCRM şi Vladimir Nicolaievici…