(continuare din episodul precedent)

Poziţia evreilor

Alt grup a cărui loialitate era suspectă au fost evreii. În Bielorusia, populaţia evreiască a fost estimată ca variind între 32.000 şi 200.000. Prima împărţire a Poloniei, din 1772, crease o problemă evreiască. Ecaterina a II-a şi Alexandru I au încercat, pe de-o parte, asimilarea populaţiei evreieşti şi, pe de altă parte, protejarea ţărănimii prin limitarea activităţilor economice ale evreilor. Rezultatul a fost creşterea nemulţumirii evreilor din cauza imixtiunilor în organizaţiile administrative tradiţionale şi dezagregarea mijloacelor lor de trai, fără a se face niciun progres în vederea asimilării.

Politica lui Napoloen vis-a-vis de evrei a dat guvernului rus încă un motiv de îngrijorare. În 1806, Napoleon a cerut formarea unei Adunări a notabililor evrei din ţinuturile franceze şi italiene. În 1807 s-a ţinut încă o adunare de acest fel, la care au fost invitaţi evrei din toată Europa. La acel moment, guvernul rus s-a temut că evreii vor ajunge să-l vadă pe Napoleon ca pe salvatorul şi eliberatorul lor; astfel, sstrămutarea evreilor din Bielorusia a fost oprită temporar. În 1812, La Grande Armées-a folosit de evrei pentru spionaj, aprovizionare şi, având în vedere cunoştiinţele lor de limbi străine, pentru negoţ. Dar sursele franceze şi unele din mărturiile ofiţerilor ruşi subliniază faptul că majoritatea evreilor rămâneau loiali Rusiei. Davout, spre exemplu, a trimis un raport lui Napoleon pe 8 august din zona Smolensk, în care spune că evreii i-au indus în eroare pe francezi în mod intenţionat cu privire la poziţia trupelor de cazaci.

Napoleon, eliberatorul şerbilor?

Cea mai mare frică a guvernului rus era însă că Napoleon se va prezenta ca eliberator al şerbilor. Încă dinaintea invaziei au apărut zvonuri în rândul şerbilor conform cărora aceasta era intenţia lui Napoleon, astfel că guvernul imperial a răspuns prin staţionarea de soldaţi în fiecare provincie pentru a preveni orice probleme. Există dovezi care susţin că Napoleon a luat în considerare şi acest pas. În timp ce se afla la Moscova a cerut să-i fie prezentate materiale privind revolta lui Pugaciov (ultima mare revoltă ţărănească din Rusia).

Proclamaţia franceză Réponse d'un grenadier français condamna existenţa şerbiei în Rusia, promitea eliberarea şerbilor şi făcea apel către soladţii ruşi pentru sprijinirea acestei cauze. Dacă s-a gândit la posibilitatea eliberării şerbilor, Napoleon nu a făcut-o şi, pe când se afla în exil în Insula Sf. Elena, şi-a exprimat regretele în acest sens. La întoarcerea în Franţa, când s-a adresat Senatului, Napoloen a declarat că a luat această decizie pentru a preveni masacrarea proprietarilor de pământ de către şerbi. Dar după cum o arată şi politica sa faţă de polonei şi lituanieni, scopurile lui Napoleon erau limitate. El nu dorea distrugerea societăţii ruseşti sau eliminarea Ţarului; el dorea înfrângerea armatei ruseşti pentru a-l putea obliga pe Alexandru să încheie pacea în termenii doriţi de el, adică alinierea Rusiei la blocada asupra Angliei. Un apel către şerbi ar fi făcut mult mai dificile negocierile cu Alexandru.

Rezistenţa 

Au existat revolte ale şerbilor împotriva stăpânilor în timpul invaziei, cu precădere în teritoriile ocupate de francezi, dar şi în provinciile vecine. Istoricii sovietici, dar şi unii istorici occidentali, au interpretat aceste revolte în termenii luptei de clase. Cum autoritatea rusească a fost restabilită destul de repede, e imposibil de ştiut cum ar fi evoluat situaţia dacă prezenţa franceză şi haosul cauzat de invazie ar fi continuat. Mai degrabă prezenţa Armatei a oferit ţăranilor nu inspiraţie ideologică, ci oportunitatea de a comite violenţe sporadice.

Pe lângă acele părţi ale societăţii care l-au sprijint pe Napoleon, au fost şi indivizi care au lucrat cu francezii în timpul invaziei. Oficialii ruşi din Mogilev şi Smolensk au plecat împreună cu armata rusă în timpul retragerii, iar francezii au pus bazele unei administraţii proprii: în Mogilev, o comisie civilă formată din opt membri şi comisii similare în provincie; în Smolensk, un consiliu urban şi comisari la sate. După expulzarea francezilor, cei care au ocupat funcţii în administraţia franceză au fost supuşi unor investgaţii. Aproape toţi au susţinut că au fost obligaţi de francezi să lucreze cu ei împotriva voinţei lor. Cu puţine excepţii, cei acuzaţi de colaboraţionism au fost eliberaţi. Tratamentul blând al autorităţilor ruseşti faţă de aceşti indivizi sugerează că activităţile lor n-au fost considerate ca fiind o adevărată ameninţare. Inclusiv sursele contemporante franceze fac comentarii la adresa ineficienţei administraţii şi reticenţa celor cooptaţi.

Deşi toţi oficialii ruşi s-au retras din faţa francezilor, membrii clerului au rămas, în mare parte, pe loc, iar în Smolensk şi Mogilev clerul a fost acuzat de colaboraţionism. Cel mai cunoscut caz este cel al Arhiepiscopului Varlaam din Mogilev. Printre altele, el a fost acuzat că ar fi depus un jurământ de loialitate faţă de Napoleon, forţându-i pe membri tineri ai clerului să facă la fel; că a sărbătorit aniversarea lui Napoloen, spunând rugăciuni pentru el şi nu pentru familia ţarului. După un lung proces, Varlaam a fost găsit vinovat şi forţat să se călugărească.

S-au făcut multe speculaţii privind motivele de trădare ale lui Varlaam. El însuşi a susţinut că a acţionat din frică, deşi alţii susţineau că el a fost captivat de şarmul şi personalitatea lui Napoleon, că a căutat să devină Arhiepiscopul bisericii ortodoxe atunci când teritoriile bieloruse s-ar fi unit cu Polonia. Mai mult, unii martori au susţinut că Varlaam a fost tentat de promisiunea lui Napoleon că-l va face Cardinal dacă trece la catolicism.

Deşi anumiţi indivizi au căutat avantaje din partea francezilor, imaginea de ansamblu – dată de mărturiile contemporane şi ulterioare – este aceea a mişcărilor patriotice împotriva invadatorului. E vorba de mişcările de partizani şi de actele individuale de violenţă comise de ţărani împotriva invadatorilor. Pe lângă grupurile organizate de partizani, există numeroase mărturii populare despre rezistenţa eroică a ţăranilor. O carte cu aceste mărturii a fost pulicată cu ocazia centenarului invaziei în semn de tribut faţă de eroinele Rusiei: în Smolensk, o fată a dat peste doi francezi beţi, i-a lovit pe amândoi cu o bâtă, le-a tăiat capetele cu propriile săbii şi le-a luat armele pentru a le oferi partizanilor. O altă femeie, de data aceasta o bătrână pe nume Vasilisa, a invitat nişte soldaţi în coliba ei, le-a dat de băut pentru a-i îmbăta, apoi a dat foc colibei. Dacă Napoloen ar fi ştiut de aceste femei, spunea autorul cărţii, nu ar mai fi invadat Rusia!

Deşi unele poveşti despre eroismul partizanilor şi ţăranilor au fost, cu siguranţă, exagerate, daunele aduse francezilor nu pot fi subestimate. În districtul Sychevka din provincia Smolensk, între august şi octombrie partizanii au ucis peste 3000 de membri ai Armatei, capturând alţi 1000.

Practic, ţăranii au fost mult mai puternic influenţaţi de dezastrele cauzate de invazia armatei franceze decât de ideile revoluţionare aduse de soldaţii acesteia. Baronul von Lowenstern, ce lupta în armata rusă, nota că ţăranii nu credeau în demonstraţiile de fraternitate organizate de francezi, căci ”îşi vedeau casele distruse, soţiile şi fiicele violate, bisericile pângărite, şi astfel fiecare dintre ei lua arma în mână. ”

Armata lui Napoleon a intrat în Rusia cu mult mai multe provizii decât pentru orice altă campanie precedentă, dar chiar şi aşa avea provizii pentru doar 24 de zile. Ceea ce însemna că odată ce Napoleon s-a decis să meargă mai departe de Smolensk, exploatarea pământurilor pentru provizii era inevitabilă. Generalii francezi erau conştienţi că modul de comportament al soldaţilor lor îi aliena pe ţărani, dar nu aveau mijloacele necesare pentru a le asigura hrană prin alte mijloace. (va urma)

 Andreea LUPŞOR