Fiecare limbă are un cuvînt specific pentru a defini apa. În limba swahili, vorbită de populaţia bantu, apa este numită „maji”, în daneză, „vand”, iar în japoneză „mizu”. Deşi toate aceste cuvinte descriu cel mai des întîlnit element ce susţine viaţa, din punct de vedere lingvistic ele nu au nimic în comun. Cu toate acestea, există un singur cuvînt care se pronunţă la fel în mai toate limbile de pe Pămînt: „mama”. „Mama” este un cuvînt universal ce o descrie pe femeia care ne oferă cea mai multă dragoste atunci cînd noi ne aflăm în cea mai vulnerabilă stare. Deşi în multe limbi cuvîntul  capătă altă formă atunci cînd este folosit în cadru formal, într-un mediu informal el este cel mai adesea întîlnit sub forma de „mama”. Totuşi, de ce spunem „mama” şi cum de cuvîntul este rostit atît de repede de copii? Specialiştii susţin că există două motive: gurile leneşe ale copiilor şi sînii. 

Studiul realizat asupra cuvintelor „mama” şi „tata” ca termeni universali a fost realizat de lingvistul rus Roman Jakobson. El a explicat că cea mai simplă vocalizare este cea produsă prin rostirea vocalelor cu gura deschisă. Bebeluşii pot scoate astfel de sunete încă din prima zi, iar apoi, pe măsură ce experimentează realizarea altor sunete, ei încep să testeze unele dintre cele mai simple consoane. 

De obicei, bebeluşii încep să folosească sunete pe care le pot face cu gura închisă sau „consoanele labiale” precum „m”, „p” „b”. Astfel, ei se concentrează pentru a crea noul sunet „mmmmm”, pentru ca apoi să se relaxeze deschizînd gura şi eliberînd sunetul „ah”. Ca urmare a tendinţei de vorbire a bebeluşilor de a repeta sunetele produse de ei, apar sunetele „ma-ma”, „pa-pa”, „ta-ta”, „ba-ba” etc. 

Dar de ce gravitează copiii în jurul consoanei „m”? Din cauza sînilor. Sunetul „m” este cel mai uşor de produs de bebeluşi atunci cînd sug lapte de la mama şi simt plăcerea gustului. Chiar şi la maturitate, oamenii au tendinţa de a asocia „mmm” cu ceva bun sau gustos. 

Lucrarea lui Jakobson sugerează că bebeluşul nu are idee că pe cea care îl îngrijeşte o cheamă „mama”. Pentru el, „mama” nu înseamnă „te iubesc, femeie-înger, cea care îşi sacrifică somnul şi cariera pentru mine”, ci doar „mîncare”. Aşadar, atunci cînd un copil îi spune tatălui său „mama” şi devine nerăbdător realizînd că acesta nu se transformă în „mama”, el nu cere neapărat prezenţa mamei. Copilul îşi dă seama că nu are de-a face cu „furnizorul de hrană numărul 1”, motiv pentru care aşteaptă ca acesta sau înlocuitorul său din latex (biberonul) să îşi facă apariţia cît se poate de repede. 

În ceea ce priveşte cuvîntul „tata” sau „dada”, putem presupune că acelaşi model de discurs se dezvoltă şi este rearanjat prin îndrumarea părinţilor. Astfel, bebeluşul învaţă repede că dacă spune „ta-ta” va primi totuşi mîncare, chiar dacă nu direct de la sîn. Părinţii încurajează discursul copilului şi îl ajută pe acesta să îşi rafineze inflexiunile. Astfel, „mama” şi „tata” încep să reprezinte chiar persoanele din viaţa copilului. (Sursa: The Week)