Mult stimate Ion Berlinski! Am citi cu o plăcere deosebită materialul „Despre peştii prinşi de Vlad Filat şi Mihai Ghimpu”. Cred că nu-i nevoie de aprecierea mea, dar destul de reuşită este şi rubrica „CRAPCARASUL ŞI POLITICA”.

Şi să vedeţi coincidenţă!

Tocmai ieri am finisat şi eu nuvela „Monologul pescarului”, pe care V-o propun nu pentru altceva, decît pentru o presupusă relaxare la un moment de pauză în muncă. Dacă aş avea o gazetă literară, aş retipări materialul D-stră din „Moldova suverană” sub rubrica „Crapcarasul şi politica”, iar alături aş pune „Monologul pescarului” cu rubrica „CRAPCARASUL ŞI ALEGĂTORII”. Ei, asta o spun aşa, cu imaginaţia unui pescar amator şi în ale scrisului.

Cu profund respect,

Tudor CHIFIAC

Monologul pescarului

Eh, iată c-am ajuns, în sfîrşit, slavă domnului. Îi cam depărtişor, dar am ajiuns la vreme. Cît sî fie ora? Şepte? Ian să vedem, cesuleţule…Şăsî şî jumate…Bravo, chicioruşelor! Las’ sî mă invidieze cei cu maşinile în garaj la acest ceas al ultimului cîntat al cucoşilor şi cu nasul înşipt în sînul muierii de alături. Numai uite ci frumuseţă îi de jur împrejur! Iaz cu apă limpede, cî vîntul a aţîpit peste noapte în fundătura ceea cu porumbele şi mere-pădureţe şî valurile n-au dovedit sî-i tulbure adîncimea, o pînzîşoară transparentă de aburi de culoarea laptelui îi fereşte oglinda străvezie de ochii sclipitori ai stelelor care sî stîng după dealul de o culoare purpurie cu nucari bătrîni şî aeastă stîngere fuge tot mai mult încolo, spre apus, căci din urmă cu aceeaşi iuţală vine împăratul cerului – soarele; mai jios de nucari, lîngă dumbrava de salcîmi, pe costişa cu iarba roasă de mioare îi aşăzată stîna satului; în stuhărie fac gimnastica de dimineaţă nişte raţe sălbatice sau poate pescăruşii; în faţă îmi cîntă cucul; aerul îi plin cu toate parfumurile din Paris. Stai, om bătrîn, ci grăieşti prostii? Parisul pur şi simplu pute în comparaţie cu ci răsuflă pieptul tău!

Aşă cî n-am greşit. Mă înconjoară un peisaj uimitor. Ba nu, mă aflu într-un colţ al raiului, pe care l-a dăruit moldovenilor dumnezăul nostru… Dar undiţa unde-mi este? Iacă-tă-o, stă aruncată pe iarbă, fermecat de frumuseţa naturii, am şî uitat de ea. Eh, ci timp! Ci timp! Iar tu, cărăşelule, mă aşteptai? Eu de dorul tău am venit încoace… Sî nu-ţi fie cu supărare, dar am sî-ţi spun adevărul.

De două săptămîni n-am văzut carne. Adică, am văzut-o, în magazinul cela mare marchetat, îmi pare cî-i spun unii. Însă credi-mă, cărăşelule, nu mă ajunge punga sî fac cumpărături în magazinul ista. Frigiderul mi-i plin cu frig, dar cu produse – ioc! Mă auzi, cărăşelule?.. Ia bătrîn prost, cum să audă de asemenea lucruri un peşte! Ptiu, parcă am mintea cucoşului din povestea Dochiţei mele. Apoi iată, cucoşul cela a hotărît, chipurile, sî devină deputat în parlamentul păsărilor şî atît de mult s-a ocupat de agitaţia găinilor şî cu promisiunile că pînă la urmă s-a ouat. Sî nu uiţi niciodată cine eşti.

Cine-s eu, bunăoară? Un bătrîn nevoiaş ca mulţi alţii alde mine, deatîta şî n-am carne în frigider, cărăşelule, deatîta şî te doresc.

Hm…cap deşert, îl doresc, însă cîrligele nu le-am aruncat în apă. Oare şî eu m-am stricat ca alţii şî mă ocup numai cu trăncăneala? Dacă-i aşă, îi slut de tot, cărăşelule. Eu am venit să fac treabă, să prind peşte, dar nu sî torn verzi şi uscate ca şî cucoşul cela care se dorea deputat.

Ei, ghine…îmbrac rîma pe cîrlige şî – hop! Arunc momeala în apa nu ştiu di ci posomorîtă. Nu ti posomorî, eu n-am sî-ţi cer cărăşelul de aur. Însă în iazul ista trebuie sî fie şî crachi… Crachi mari de trei chile şî jumate, chiar şî de cinci! Eh, dac-aş scoate unul din aiştia, nu mi-ar trebui nici un peştişor de aur. Ci poate sî-ţi deie un peştişor de aur în zilele noastre? Nimic. Absolut nimic! Dacă ţara-i săracă, iar prin buzunare bate vîntul, nu-ţi vor ajuta cu nimic nu numai rugăciunile, dar şî toţi peştişorii de aur din lume.

Stai! Pluta parc-a fost ghiontită olecuţă. Momeala-i bună, rîmele-s proaspete, roşii, se întind ca guma, nu scapă peştele care va da de cîrlige. Dar ci mă fac de sî anină unul mare? Cu undiţa asta subţire voi putea oare să-l scot la mal? De-un peşte mare s-ar bucura şi Dochiţa mea, care a luat calea în altă parte, spre pădurea de pe Dealul mare, în căutarea ciupercilor. Am auzit de la megieşi sau am citit undeva, nu mai ţin minte, că ciupercile pot sî înlocuiască carnea, atît de săţioase sînt ele. Dacă aduce Dochiţa o căldare de ciuperci, iar eu un peşte mare…Nu, mai ghine sî fie de cei mai mîţîţăi, acel mare poate sî sî rupă şî încă cu tot cu cîrlig ş-apoi mai îmblă după cîrlige de-oi mai sclipui nişte bănişori. Fie şi cărăşei de-o palmă…Stop! Iar a clătinat pluta. Trebuie să vină, momeala-i de cea mai aleasă calitate.

Da, lasă să fie şi cărăşeii de-o palmă. Dar mai mulţi. Cum vin acasă, Dochiţa-mi frige vre-o cîţiva pe tigaie, fac măliguţă şî-i tăvălesc prin mujdei. Pătlăgele murate mai am. Îmi place grozav de mult măliga cu peşte prăjit şî murătură. Ptiu, mi s-a împlut gura cu apă. Şî cum sî nu sî-mple, dacă n-am pus nici nafură în gură azi dimineaţă.

Fie şî mai mîţîţăi, nu-s împotrivă, numai sî fie mărişori, ei, nu chiar de trei chile jumate, dar totuşi mai mărişori, măcar cît palma şî cînd îi prăjeşti, e-he!..Trage!..Doamne, chiar trage mătincă!.. Hai, cărăşelule, nu te ruşina, pofteşte la masa pusă de un om din neam vechi ca pămîntul pe care-i zidită iezătura asta şî primitor ca sfîntul de la poarta raiului. Vino, rîma te aşteaptă, eu cu atît mai mult.

Pluta începe să joace! Oare înghite nada? Hai, cărăşelule, fie-ţi milă de mine c-am bătut de dragă dimineaţă atîta amar de drum ca sî ti văd zbătîndu-te în plasa mea. Dacă aş fi avut ceva în frigider, nu mă mai sculam eu cu noaptea-n cap şî te lăsam în pace ca şî cei cu mercedesurile în garaje. Îmi auzi, cărăşelule, rugămintea mea?

Mă aude! Doamne dumnezăule! Mă aude! Uite cum joacă pluta, cînd într-o parte, cînd în alta. A dat de nadă scumpul meu cărăşel. Un caras trebuie să fie, crapul cel mare nu-i atît de prost ca sî sî joace cu o coadă de rîmă scormonită pe malul rîpii unde-şi aruncă gunoiul de la vite mahalagii. Trage!

Nu, încă n-am sî rîdic undiţa. Eu am răbdare. Drept a spus cine-a spus că cu răbdarea treci şi marea. Rabd eu, rabdă Dochiţa, rabdă şi satul. Oare-i mare tare marea vieţii noastre cî poate sî nu ne ajungă răbdare. Nu, nu rîdic undiţa, las’ sî- nghită bine nada, sî sî anine mai de nădejde şi atunci…îi de ajiuns o zmuncitură a mînii şî peştele cu cîrligul înghiţit peste o frîntură de secundă va luci în săgeţîle aurii ale soarelui de dimineaţă.

Ei, hai-hai, mai îndrăzneţ, eu aştept, am răbdare. Uite cum joacă pluta! Dar nu trag pînă n-o culcă…Dacă pluta îi culcată, însamnă cî nada îi înghiţîtă şi peştele a rîdicat greutatea de pe mîl. Hai, culc-o, cî îmi crapă răbdarea…Parcă o culcă…Trage!

Ia drăcie, pluta s-a cufundat sub apă…Carasul nu trage în felul ista, felul lui de a se anina îi altul. Da poate îi crap? Aiştia de sî anină în cîrlig nu mai lasă pluta la suprafaţă.

Ian să trag…Nu sîmt nici o greutate. Hm…Nici mare, nici mărişor. Îi o spurcăciune de porcuşor. El, vrasîzîcă, mi-a fîţîit atîta timp pluta. Cum sî vede, nici în iazul ista nu sî află peşte de pescuit. A mirare, cum de nu l-au luat în arendă rudele liderului sau ale primarului. Păcat.. O frumuseţă de iaz şi numai porcuşori, peştii mai măşcăţăi au fost vînduţi la piaţă de năvodari. Pe cînd şesul de la vale de iezătură era plin cu vaci şi juncani, peştii ieşau aici la mal ca purceii. De unde să ştiu cî amu în apa lui au rămas numai porcuşorii!

Dochiţa mea ce face oare? Să deie domnul sî nu sî sî întoarcă acasî fără ciuperci.

Iar tu, bătrîne, strînge-ţi undiţa şi nu-ţi pierde nădejdea. Mă duc la iazul din Vălcele. Acolo ar putea sî sî prindă numai crachi dintre cei mari, chiar şî de trei chile jumate, dar mie nu-mi trebuie mulţi, fie măcar unul. Doar cucul mi-a cîntat din faţă!

Tudor CHIFIAC