MOLDOVENII NATIUNE MEDIEVALA (7)

«Istorii distincte, naţii distincte...»

Orice ar spune anumiţi istorici, este cu neputinţă de explicat: cum s-ar fi putut romaniza strămoşii moldovenilor, dacă spaţiul carpato-nistrean, aşa cum a demonstrat D.Onciul, n-a fost călcat de rîmleni? Moldovenii n-au fost şi nici n-au avut cum fi romanizaţi, pentru că s-au plămădit în altă perioadă istorică, cu vreo 450 de ani înainte de «inventarea romînilor»: «în jurul anului 1800» (Lucian Boia). Moldovenii s-au afirmat în alt spaţiu geografic («la început ei nici nu se ating cu valahii», cum a constatat Nicolae Iorga), în alte condiţii etnodemografice, în alt context geopolitic...

Anunţînd că «nu numai Transilvania şi Dobrogea au avut timp de veacuri altă istorie», neavînd nici în clin nici în mînecă cu ceea ce se numea «ţara basarabilor», L.Boia «nu uită: nici «ţara basarabilor» şi Moldova n-au împărţit aceeaşi istorie. Pînă tîrziu, în plin secol al XIX-lea (pînă în 1900!) moldovenii şi-au spus moldoveni şi nu «romîni» (În jurul marii uniri... 2017. P. 8).

Naţiunea ca afirmare a unei conştiinţe aparte, exprimată prin voinţa de a fi, este de natură psihologică, mentală, caracterizînd un individ, o colectivitate. Alături de altele, şi «din acest punct de vedere moldovenii şi muntenii nu numai că pot să apară (cum doar bănuieşte L.Boia: Istorie şi mit... P. 248) două naţii distincte».

Naţiunea moldovenească a existat şi există! Distinctă!

Altfel ea nu ar fi fost cunoscută şi recunoscută încă din veacul al XIV-lea de lumea europeană.

Chiar de la începuturi, de la aşezarea lor la poalele răsăritene ale Carpaţilor strămoşii moldovenilor au pus temeliile «acelui specific, care deosebeşte om de om şi grup uman de grup uman..., alcătuind acest ceva care este numai al nostru. – Afirma în 1935 Mihail Sadoveanu, accentuînd: «Este uşor de dovedit şi de înţeles acest neam – al moldovenilor! – are un caracter distinct, rezultat al istoriei, suferinţilor şi aspiraţiilor, al calităţilor şi scăderilor lui...» (Opere, 19. P. 476).

Întregul ansamblu de numeroase şi diferite mărturii scrise, documentate, reactualizate mai sus, demonstrează cu vîrf şi îndesat, cuprinzător şi incontestabil, din veacul al XIV-lea pînă astăzi, această realitate istorică, etnoculturală. Numai savanţii învăţaţi romîni neagă aceste adevăruri.

Pentru că romînul este deştepţi... «Intelectualul romîn tip este cu siguranţă (!) mai aproape de intelectualul european, în genere...» (L.Boia. Istorie şi mit... P. 248). În aşa măsură, încît neagă evidenţele, dacă nu-i vin la socoteală.

Într-o anumită măsură, L.Boia admite caracterul aparte al moldovenilor şi al celor care spre sfîrşitul veacului XIX s-au declarat «romîni»: «pot să apară (?) naţii distincte!»

«O privire cît de sumară asupra culturii romîne (rămîne de văzut de cînd şi cum arată ea?! – V.S.) ilustrează faptul că mult trîmbiţatul spirit naţional (aşa scrie L.Boia) nu poate fi decît cel mult rezultanta unor trăsături «sectoriale» extrem de diverse» (Istorie şi mit... P. 247). Cum altfel?! Fără realizările culturale ale Moldovei pînă în 1880; fără patrimoniul părţii de sud a Ungariei (Transilvania) şi al Bucovinei pînă în 1920!

Într-adevăr, cum poate fi ilustrat mult trîmbiţatul spirit naţional romînesc pînă prin 1920? Despre ce fel de «spirit naţional romînesc» ar putea fi vorba, dacă, cum afirmă L.Boia, abia «în jurul anului 1800» a început «inventarea naţiunii romîne»?!

Faptul repetat de L.Boia, că Moldova şi Valahia/Muntenia «au avut istorii distincte, că pînă în 1900 moldovenii şi-au spus moldoveni şi nu «romîni», «nu însamnă, – exclamă L.Boia, – că n-au existat tot timpul (?) legături de tot felul (?) între ele...» (În jurul marii uniri... 2017. P. 8).

Şi tot L.Boia,  încă în 1997, preţuind entusiasmat studiul lui Ov.Cristea Frontul romînesc antiotoman în secolele XIV – XV: realitate istorică sau mit istoriografic, accentuează: tînărul istoric «a demonstrat că în secolele XIV – XV «Ţara basarabilor» şi Moldova nu numai că nu au mers împreună, ci s-au aflat integrate în sisteme politice divergente. Cea dintîi alături (de fapt, împreună, numindu-se Ungrovlahia) de Ungaria, cea de-a doua de Polonia. Nu numai că nu poate fi vorba de unitate (cel puţin spirituală!), dar nici măcar de vreo formă de coordonare politică». – Istorie şi mit... P. 232.

Anumite, permanente legături strînse şi interese comune, în veacurile XV – XVIII, Ungrovlahia/Muntenia le-a avut cu turcii. Ungrovlahii împreunaţi cu turcii au scăldat în sînge, au pustiit Moldova în 1475, 1476, 1484, cînd osmanii, sprijiniţi de ungrovlahi (azi «romîni»), primii au răşluit Ţara Moldovei...

Deosebirile dintre moldoveni şi ungrovlahi/munteni (azi «romîni») se ilustrează limpede şi prin atitudinea faţă de duşmanii Moldovei. Pentru moldoveni turcii sînt «păgîni», «blestemaţi necredincioşi», «duşmani ai crestinătăţii».

Autorii romîni au glorificat calităţile turcilor, care «au fericit pe romîni». Într-o conferinţă din decembrie 1938 N.Iorga sublinia: «Turcul este democrat, turcul este drept şi romînii au fost o bucată de vreme foarte fericiţi de a sta sub turci». – În luptă cu absurdul revizionism maghiar. 1991. P. 203.

Moldovenii au suferit din plin «fericirea» adusă de turci la braţ cu valahii (azi «romîni»): la Vaslui (1475), la Războieni (1476), la Chilia şi Cetatea Albă (1484)...

Nu în zadar Ştefan al III-lea cel Mare prevenea solii săi din Ungaria: «valahii (azi «romîni») sînt pentru noi ca şi turcii»! (Primele istorii ale Moldovei. 2007. P. 54).

Deosebirea de convingeri, de mentalitate că sînt altfel, că fac parte din comunităţi diferite moldovenii au constatat-o din veacurile XIV – XV: «... blestemaţii turci şi muntenii hicleni (trădători)... Au căzut vitejii buni şi bravi... sub mînile limbilor necredincioase şi păgîne şi sub mînile muntenilor păgîni, ce au fost părtaşi cu păgînii...» (Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei (1359 – 1507)). Această calitate a valahilor (azi «romîni») – hicleni a fost menţionată şi de istoricul polon M.Cromer (sec. XVI): «valahii sînt fel gros ostaşi şi hicleni» (Cronicari munteni. P. 26).

Deosebirea dintre Moldova şi Muntenia (şi locuitorii lor) sud-carpaticii au constatat-o în veacul XVIII. Comentînd părerile «gheografilor şi istoricilor» străini despre aceste tărîmuri, C.Cantacuzino scria (1716): «... Cea de sus, adecăte şi mai mare – Moldova; cea de jos şi mai mică, ţara aceasta Muntenească numeind... Moldovenii să osăbesc de să răspund moldovani» (Cronicari munteni. P. 18).

Socotind că «rumînii den Ardeal, moldovenii şi ceştia de ţara aceasta (Muntenia/ Valahia) tot un neam, tot o limbă fiind, – C.Cantacuzino trage concluzia: «încă între dînşii mult să osăbesc...» (Cronicari munteni. P. 29). Mai ales valahii/muntenii, care din secolul XVIII se închipuie «cei mai cei din cei mai cei»... Ironizînd pe sama legendei că, adică «din păstori îşi fac moldovenii începătura», C.Cantacuzino se laudă, după cum li-i obiceiul: «Iară noi în alt chip de ai noştri şi de toţi ţinem şi credem... că valahii, cum le zic ei, iar noi rumîni sîntem adevăraţi şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie» (Cronicari munteni. P. 40).

(va urma)

Vasile STATI