Lucian Boia: „Identitatea nu este ceva picat din cer. Identitatea ţi-o asumi şi ţi-o afirmi”

Caragiale nu avea nici un pic de sînge românesc în vine, s-ar găsi oare cineva să spună că nu este român? Că este scriitor grec? Ideea etnicistă despre naţiune, preluată de la germani, a prevalat în construcţia statului român. Iar această idee a avut diferite consecinţe pînă acum, analizate în cifre şi fapte de noua carte a lui Lucian Boia, “Cum s-a românizat România”. E vremea să evoluam, să trecem de la o concepţie “tribalistă” asupra naţiunii spre o noţiune elaborată de naţiune – politică, civică – care să ne permită o integrare în peisajul european.

„În România de la 1900, România era ţara cu cel mai mare procent de străini raportat la populaţia globală, după Elveţia. Deci o ţară care atrage foarte mulţi străini şi îi atrage din motive evidente. E o perioada de modernizare, de dezvoltare economică, cînd românii sînt în curs de a se adapta la civilizaţia occidentală.

Sînt cele două modele de naţiune care continuă – în fond – pînă astăzi. E naţiunea numită de unii de tip francez şi naţiunea de tip german. Naţiunea de tip francez e naţiunea politică. Aparţii unei naţiuni fiindcă asta e alegerea pe care ai făcut-o, să aparţii naţiunii respective, indiferent de origine, indiferent de limba pe care o vorbeşti. Iar naţiunea de tip german, e naţiunea de tip etnic, aparţii unei naţiuni fiindcă te-ai născut în etnia respectivă. Românii, şi nu numai ei, au preluat concepţia germană a naţiunii, pe care o constatăm şi astăzi la foarte mulţi, nu spun la toţi, dintre compatrioţii noştri Eşti român, dacă eşti etnic român. Şi dacă se poate să fii şi ortodox, cu atît mai bine.

Ştefan cel Mare nu era român

Pînă acum un secol şi jumătate nici nu exista România. Existau nişte fragmente, nişte bucăţi din care s-a făcut România. Pur şi simplu, să vorbeşti de unitatea desăvîrşită a acestui spaţiu din cele mai vechi timpuri sau de conştiinţa locuitorilor că aparţin unui spaţiu unitar este o negare a istoriei. Unii ajung să vorbească şi de naţiunea dacă. Nu mai spun că despre naţiunea medievală se vorbeşte în mod curent. Astea sînt nonsensuri istorice. Naţiunea este o creaţie modernă şi unii sînt foarte sensibili sau chiar se revoltă cînd aud asemenea afirmaţii care sînt pur şi simplu de bun simţ. Am spus clar: Ştefan cel Mare nu era român, în sensul că nu se considera el român. Identitatea pe care şi-o asuma el era aceea de moldovean.

Recent a fost o discuţie, unii n-au prea vrut să înţeleagă acest lucru, am fost întrebat la o emisiune: dacă nu se considera român, ce limbă considera el că vorbeşte? Eu nu ştiu dacă Ştefan cel Mare avea şi preocupări de lingvist, ca să se gîndească profund asupra limbii pe care o vorbea. Dacă vrem să ne jucăm puţin, să intrăm în pielea lui Ştefan cel Mare, este evident că el considera că vorbeşte moldoveneşte, nu româneşte. De altfel, chiar mai tîrziu, două secole după Ştefan cel Mare, Grigore Ureche, care ştia mai multe decît Ştefan cel Mare, făcuse studiile în Polonia, învăţase latineşte, ştia că românii sînt de origine latină, că toţi au origine comună, dar asta nu-l împiedica să vorbească în cronica lui despre limba moldovenească. Limba pe care o vorbeşte Grigore Ureche este limba moldovenească, el ştiind că este foarte asemănătoare, sau chiar aceeaşi cu limba vorbită de ceilalţi români, dar îi spune în continuare moldovenească.

Dar din punct de vedere al identităţii pe care oamenii şi-o asumau, era o identitate moldovenească

Moldova îşi are propria ei identitate în raport cu Ţara Românească şi cu ceilalţi români pînă în secolul al XIX-lea. Şi la 1859, cînd s-a făcut Unirea, patrioţii moldoveni care au vrut cu tot dinadinsul şi au făcut Unirea, au creat alături de munteni România, ei îşi spun moldoveni în continuare. Dacă ne uităm pe textele de la 1859, nu-şi spun români, îşi spun moldoveni. Identitatea lor era de moldoveni. Asta nu înseamnă că nu sînt români. Din punctul nostru de vedere toţi aceştia vorbeau româneşte, dar asta e un punct de vedere al nostru de ordin lingvistic, de ordin ştiinţific. Dar din punct de vedere al identităţii pe care oamenii şi-o asumau, era o identitate moldovenească şi în ceea ce priveşte statalitatea, şi-n ceea ce priveşte limba, şi-n ceea ce priveşte cultura.

Concepţia etnică este exclusivistă

Uitaţi-vă şi la noi, cînd despre romii noştri aflaţi în diverse ţări occidentale se vorbeşte ca fiind români, imediat sînt o mulţime de compatrioţi de-ai noştri care nu suportă această etichetare. Cum pot să spună despre romi că sînt români, cînd toata lumea ştie că nu sînt români, sînt ţigani. Din punctul de vedere al naţiunii, al unei înţelegeri adecvate a naţiunii sînt români, fiindcă aparţin naţiunii române. Sau ca să-i lăsăm pe romi la o parte, să luăm cazul Iohannis. Sînt atîţia care n-au vrut să-l voteze pe Iohannis pe motiv că nu este român. Iohannis nu este etnic român, dar aparţine naţiunii române, altfel nici n-ar putea să fie preşedinte al României. Ca să simplificăm lucrurile, etnia e ceva dat; te-ai născut român, vorbeşti româneşte fiindcă e limba ta maternă, pe cînd naţiunea este elaborare, se construieşte.

Republica Moldova nu este acelaşi lucru cu România

Am încercat sa fac o analiză lucidă. Să nu se creadă cp eu aş avea ceva împotriva unirii Republicii Moldova cu România. Am încercat să pun un diagnostic şi diagnosticul acesta nu se prezintă prea favorabil pentru cei care doresc în acest moment, şi au justificările lor, să se realizeze această unire. Republica Moldova este sensibil diferită de România, din foarte multe puncte de vedere. A avut o alta istorie de la 1812. Pînă la 1812 este evident că e parte a Moldovei. După 1812 s-a petrecut procesul acela de rusificare, s-a petrecut o izolare, sîntem în Rusia ţaristă, o izolare a Basarabiei de restul neamului românesc, ceea ce nu s-a petrecut în Transilvania. Să nu confundăm, oricîte critici am avea, justificate sau nu, la adresa politicii ungureşti pînă la 1918, să nu confundam deci Austro-Ungaria cu Rusia. Austro-Ungaria era un stat de drept, sigur cu partea de discriminare la adresa naţionalităţilor, dar Rusia era o monarhie absolută, sau în orice caz, autoritară, în care dreptul era o vorbă, nimic mai mult.

Pe scurt vorbind, românii transilvăneni au participat din plin la formarea naţiunii române, au dat chiar nume mari în lupta naţională, în afirmarea culturală a românilor, pe cînd românii basarabeni au rămas izolaţi. E aproape un zid care îi separă de restul naţiunii române pînă la 1918. Asta s-a văzut şi în perioada interbelică, integrarea în România Mare a Basarabiei a fost foarte complicată şi imperfectă. Dar, nici Bucureştiul n-a avut suficient tact, în sfîrşit, lucrurile nu s-au desfăşurat într-un mod ideal. După care a urmat din nou faza rusească, faza sovietică, şi asta a îndepărtat şi mai mult cele două trunchiuri ale românilor. Acesta e rezultatul istoric, că ne place sau că nu ne place.

În momentul de faţă, Republica Moldova nu este acelaşi lucru cu România din foarte multe puncte de vedere. Şi pînă la urma contează nu ceea ce dorim noi, ci ceea ce doresc ei şi modul cum se consideră ei. E clar că majoritatea populaţiei din Republica Moldova – cei care nu sînt români, rusofonii şi ceilalţi – dar şi destui români, nu sînt foarte dornici în momentul de faţă să se realizeze această unire cu România. Viitorul e încă nescris, nu se ştie ce va aduce, poate să aducă una sau alta, dar în momentul de faţă – asta am vrut să spun – nu se pune problema unei unificări.

Ne place să spunem Istoria Românilor, nu mai spunem Istoria României. Prin numele pe care i-l dai de la bun început, îi înlătură pe ceilalţi

Cred că istoriografia noastră este încă destul de conservatoare, uneori foarte conservatoare. În primul rînd, istoricii din vechile generaţii au rămas cu ideea că istoria trebuie să fie în primul rînd o pledoarie pentru românitate, pentru drepturile noastre naţionale, mereu sîntem noi şi ceilalţi, noi avem dreptate întotdeauna, ceilalţi mai au şi ei cîteodată, dar cînd se ciocneşte dreptatea lor de dreptatea românească, e clar că românii sînt cei care au dreptate. Cred că trebuie să vedem lucrurile într-un spirit european mai accentuat. Avem nevoie de o istorie care să fie bine integrată în istoria europeană.

Dacă te uiţi la sintezele de istorie românească, cum e şi sinteza în 10 volume a Academiei Române, România parcă e o insulă. Se mai spune ceva, din cînd în cînd, despre ce e în afara noastră. Dar noi sîntem o ţară europeană şi mai ales acum, integrîndu-ne cu adevărat în Europa, trebuie ca, privind în perspectivă istorică, să prezentăm mai în detaliu, mai convingător şi mai adîncit, toată problematica raporturilor dintre noi şi ceilalţi. Inclusiv problematica minorităţilor.

Teoretic vorbind, poţi să ai o populaţie majoritară de 51% şi minorităţi de 49% într-o ţară. Nu ştiu dacă se poate vorbi despre minorităţi de acelaşi fel, cînd şi minorităţile sînt foarte diferite ca număr, ca implantare teritorială.

S-a trecut de la Istoria României la Istoria Românilor. Şi Istoria Romanilor, prin numele pe care i-l dai de la bun început, îi înlătură pe ceilalţi. Or spaţiul românesc, din punctul acesta de vedere, are o istorie foarte interesantă – un spaţiu comun, cu români majoritari, de acord, dar şi cu ceilalţi care nu sînt chiar atît de minoritari, încît să le zici minorităţi, să-i aşezi undeva la margine şi cu asta să termini. Au avut un rol istoric, un rol cultural esenţial în configurarea istoriei acestei ţări şi a civilizaţiei româneşti, a civilizaţiei noastre comune, pînă la urmă.”

Fragment dintr-un interviu acordat lui Lucian POPESCU din Contributors.ro.

Supratitlul şi intertitlurile ne aparţin.