Nu demult am văzut un film bun. Foarte bun. O ecranizare superbă a clasicii shakespeariene. Pentru cei, care ca şi mine au scăpat premiera “Coriolanus”-ului, voi relata pe scurt despre ce este vorba. Regizorul urmăreşte cu fidelitate textul piesei, inclusiv forma poetică, ceea ce nu-l împiedică să adapteze secolul V înaintea erei noastre la anturajul contemporan. Soldaţii Romei republicane sînt înarmaţi cu carabine americane, iar oponenţii lor – cu automate Kalaşnikov, patricienii merg în “Mercedes”-uri şi “Audi”, iar plebea mereu se uită la televizor şi filmează cu telefoane mobile momente fără sens din viaţă.

Eroul principal - neînfricatul oştean Caius Martius, alias Coriolanus, care slujeşte patriei, fără cruţare de singe (şi propriu, şi străin). El detestă plebea, dar este nevoit să-i cîştige simpatia, candidînd la funcţia de consul. Coriolan cîştigă alegerile, dar, nefiind în stare să-şi înfrunte caracterul dificil, montează împotriva sa tot oraşul. Poporul izgoneşte eroul, însă acesta înfierbîntat de setea răzbunării, apelează la tabăra vechilor duşmani ai Romei. Caius Martius revine în patrie, deja în fruntea armatei agresorilor. Încercînd iniţial să şteargă de pe faţa pămîntului oraşul ce l-a blestemat, consulul nerealizat ascultă de rugăminţile mamei sale şi retrage oştile. Aliaţii provizorii nu i-au apreciat gestul şi, după semnarea armistiţiului de pace, Coriolan este ucis. Bineînţeles, că şi el îşi dă seama că merge la moarte.

William Shakespeare a fost un mare maestru al tragediei. Mai ales, al tragediei unui om luat aparte. Cine ar putea la fel de precis şi convingător să “deseneze” tragedia zecilor de mii de moldoveni, fără a se abate de la schema istorică a ultimilor două decenii? Pentru că am ajuns nişte surghiuniţi la noi acasă. Chiar şi dintre acei, care, în conformitate cu funcţia şi convingerile, ar trebui să se bucure numai de însuşi faptul existenţei statului moldovenesc independent, deloc nu abundă în optimism şi veselie.

Cîteodată am impresia că şi ei nu mai cred în nimic - nici în izbîndă, nici în utilitatea ex-eroilor şi camarazilor de baricade. Nu-i nevoie de ei, cum n-a fost nevoie de miile de moldoveni, şutaţi din ţară în căutarea “merelor de aur”. Cum nu-i nevoie şi de pensionari, cărora mai că în faţă nu li se spune: de-aţi peri odată, că tot votaţi aiurea şi stricaţi aspectul Parlamentului. Cum a devenit de prisos o bună parte din popor, care după cum s-a constatat, nu vorbeşte, nu mănîncă, nu doarme, nu răsuflă așa cum trebuie, şi poate servi doar drept material reproductiv pentru o altă generaţie, crescută şi educată aşa “cum trebuie”. Care, cu toată probabilitatea, va ajunge la fel de netrebuincioasă.

Iată asta, da, tragedie. Iar Coriolan… – aşa, un episod comic din istoria antică, cum un activist, în fond nu chiar atît de rău, mereu suferea de nereţinere emoţională şi violenţă. De-o vorbă, toate discursurile sale publice le începea cam în următoarea manieră: “Urăsc putoarea din gurile voastre”. Pentru ce a şi plătit. Să fie buni şi să-şi noteze undeva actualii Coriolani.

Lilia GRUBÎI