«Ungrovlahia/Muntenia pămînt unguresc?»

În strădaniile de a lichida acest handicap, de a compensa această întîrziere istorică, etnică şi politică, istoriografia romînească a născocit o schemă nemărginită, pornind de la Dacia antică, hotarele căreia ar fi punctat, cică, parametrii «Romîniei mari». Tot ce s-ar fi întîmplat în acest spaţiu continental imaginar din antichitate pînă la Romînia brodită la Paris în 1920 se declară rrromînesc dintotdeauna: cel mai mare, omogen, solidar... Ţara cea mai unită, continuă, coerentă, foarte distinctă şi tare deosebită de oricare alte state, naţiuni...

Naţionalismul şi expansionismul romîneşti – programe de anihilare a complexului de inferioritate/întîrziere statală, etnică, istoriografică, culturală, ce şi-au luat avîntul din ianuarie 1918, rămîn însă fără acoperire. Pohtele romînomari se rezumă numai la declaraţii zgomotoase, sprijinite doar de operaţii războinice de cotropire a Basarabiei, de cerşiri înjositoare de teritorii străine la Conferinţa de la Paris (august – octombrie 1920).

Conştient de lipsa totală a oricăror motive de a pretinde asupra unor teritorii străine, N.Iorga sfătuia Romînia, care «vorbeşte mai tare despre «dreptul istoric», ce i-ar îngădui să-şi lărgească foarte mult hotarele, să consulte dovezile trecutului, pentru a vedea pînă unde vrea să se întindă neamul romînesc care (pînă la 1800 zice L.Boia) nici nu putea fi considerat sub raportul naţional». (Vezi În luptă cu absurdul revizionism maghiar. P. 174).

Cugetînd asupra «trecutului comun, ca fundament al oricărei naţiuni», L.Boia conchide: «Un fapt este sigur: naţiune (ţară) fără istorie naţională nu poate să existe» (Două secole de mitologie naţională. 2012. P. 32). Dacă nu este fixată scris, scrijelită pe răboj sau notată măcar în pomelnice, «istoria» (ţara, naţiunea) rămîne neştiută, ca şi inexistentă...

La 1716 cel mai înzestrat cronicar muntean C.Cantacuzino se jăluia: «Păn acum (1716)... n-au istorit nimeni despre ţara aceasta (de la sud de Carpaţi), de cînd osăbită de Ardeal şi de Ţara Moldovei iaste...» (Cronicari munteni. 1988. P. 2). Dacă adaugăm şi concluzia lui P.Panaitescu «Istoriografia ţării sud-carpatice din secolele XV – XVI este acefală», adică nu există, ne convingem că istoria Ungrovlahiei, «osăbite de Ţara Moldovei şi Ardeal», pînă în veacul XVIII rămîne necunoscută. Astfel declaraţiile despre careva «istorie comună», ca premisă, motiv de «unire», sînt lipsite de orice temei.

Alcătuirea tîrzie, în urma tîrguielilor geopolitice din 1877, 1917, 1920, 1947, a conglomeratului «Romînia», existenţa multiseculară a Moldovei, confirmată de acte oficiale, scrieri istorice autohtone şi străine din veacurile XIV – XV, amploarea şi diversitatea spiritualităţii moldoveneşti, predominarea evidentă a realizărilor culturii moldoveneşti asupra celei valahe/munteneşti «au generat în conştiinţa modernă a romînilor un complex de inferioritate» (L.Boia. Romînia ţară de frontieră a Europei. 2002. P. 57). De aici nevoia imperioasă de tactici, şmecherii, tertipuri, chiar – din invidie – de minciuni topornice: falsificarea istoriei Statului Moldovenesc, negarea limbii şi naţiunii moldoveneşti, jignirea bădărănească a demnităţii naţional-statale a moldovenilor... Toate aceste potlogării în numele «unităţii absolute a istoriei romîneşti» reflectîndu-se în puhoaiele de scriitură romînească de tarabă privind Anul 1812 la romîni (inexistenţi atunci), Centenarul marii uniri...

Temerile istoricului romînesc L.Boia că scrierile despre centenarul «Romîniei mari» se pot rezuma «la reafirmarea unor locuri comune» se adeveresc cu vîrf şi îndesat. Ca întotdeauna cînd pe istoricii şi filologii dejurnă de pe Dîmboviţa şi Bîc îi apucă fierbinţelile îmflării baloanelor romînomăreşti demult răsuflate! Braşoavele despre Anul 1812, «Romînia mare de atîtea ori au fost rostite, încît au ajuns să fie considerate mai adevărate decît adevărul» (L.Boia. În jurul marii uniri de la 1918. 2017. P. 11).

Surprinzător, dar la răspîndirea basnelor revanşarde romînomari s-a angajat vîrtos chiar însuşi L.Boia. Dînsul îşi închipuie că «întrarea Romîniei în război (la 1916) a presupus o alegere...; Transilvania a fost preferată Basarabiei». Parcă Romînia era puterea care alegea! Apoi, la 4 august 1916, cînd Romînia se alătura Antantei (Anglia, Franţa, Rusia...) Moldova dintre Prut şi Nistru («Basarabia») de 104 ani se afla în componenţa Rusiei. Din 1812, cînd «"Romînia" încă nu exista»! Cum precizează I.Ţurcanu, nici «primul război mondial nu conţinea printre obiectivele sale... măcar o aluzie la Basarabia» (Două sute de ani de singurătate//Săptămîna, 4.05.2012. P. 11). Istoria Romîniei în date (Ird, 1973) este mai moderată decît prolixa pledoarie a lui I.Ţurcanu (Două sute de ani...) din repetări răsuflate, dar cu iz antirusesc. Culegerea romînească afirmă: «condiţia întrării Romîniei în război era dezideratul unirii (?) cu Romînia a teritoriilor romîneşti (?) din Austro-Ungaria». Parcă Banatul şi Transilvania ar fi fost cîndva «teritorii romîneşti»!

L.Boia este conştient: «Ceea ce nu prea se spune este că această alegere, de altfel întru totul justificată din motive etnice (îngroaşă istoricul minciuna!), însemna renunţarea la Basarabia...». De parcă Romînia ar fi avut cîndva «Basarabia», ca să «renunţe» la ea!

Dar să vedem în ce măsură «statul care vorbeşte tare mult despre «dreptul istoric» – Romînia consultă, «înainte de a începe opera de cucerire (a Basarabiei), dovezile trecutului pentru a vedea pînă unde vrea să se întindă neamul romînesc...» (N.Iorga).

Vom reaminti declaraţii sentenţioase, sintagme savantlîcoase, fragmente pompoase publicate de autori de formaţie curat romînească, de o erudiţie specifică nu mai putin romînească. Dar, mai întîi, cîteva lămuriri.

Se cuvine să arătăm că în istoriografia romînească de prin ianuarie 1918 este denaturată voit şi dispreţuitor terminologia istorico-statală, etnoculturală moldovenească. În mod obraznic romîni de tot rangul, dar de aceeaşi mentalitate – naţionalistă romînomare – întrebuinţează «Basarabia» în loc de Moldova, Ţara Moldovei, Republica Moldova; moldovenii sînt porecliţi «romîni», «basarabeni», «romîni basarabeni»; se declară Ţara Moldovei «ţară romînească», pămîntul Moldovei «pămînt romînesc», «spaţiu romînesc»; cotropirea Basarabiei în 1918 este vociferată «unire»; limba moldovenească este ponegrită «limbă romînă»; istoria Moldovei este batjocorîtă «istoria romînilor» ş.a.m.d., etc.

Chiar şi terminologia sud-carpatică este sforăitor falsificată în numele romînimii dintotdeauna: ţara basarabilor/Ungrovlahia/Valahia/Muntenia din veacul XIX este rebotezată «Ţară romînească» de la începutul mileniului al doilea; valahii/vlasii/rumînii = iobagii/muntenii sînt porecliţi din secolul XIX numai «rromîni»... Şi punctum! De aceea vom folosi toponimele, etnonimele, terminologia istorico-politică adecvată, confirmată de actele oficiale ale Ungrovlahiei/Valahiei/Munteniei, atestată de textele valahe (inclusiv creaţii literare) pînă spre sfîrşitul secolului al XIX-lea.

Socotim cu totul îndreptăţit să întrebuinţăm pentru «Valahia şi Transilvania» sintagmele «spaţiu unguresc», «teritorii ungureşti» în virtutea mărturiilor documentate: numele general oficial al ţării sud-carpatice pînă în veacul al XIX-lea a fost Ungrovlahia «Vlahia ungurească», iar unii cîrmuitori ai ei se intitulau cu mîndrie: «domn al Ţării Ungrovlahiei din mila Maiestăţii Sale regele Ungariei...».

Asupra înrudirii («sonore», să zicem) «romîni – romani/romalî», «romînă (limbă) – romani (gib)», vom reveni, dacă ne va impune situaţia...

Eventualele învinuiri de «omitere», «trunchiere» ş.a. nu se acceptă din evidentul motiv: majoritatea sintagmelor, declaraţiilor citate se repetă agasant nu numai la diferiţi autori romîni, dar şi în lucrările aceloraşi autori. Tot romîni. Cercaţi scripturile (Miron Costin)...

(va urma)

Vasile STATI