Sînt foarte la modă azi discuţiile despre ideea şi valoarea naţională. Le caută cine vrei: analişti şi experţi de tot soiul, în platouri televizate şi la microfoane radiofonice, pedagogii, mai bine zis rămăşiţele acestora, care în loc de semnul dolarului montat în irisul ochiului, mai văd şi copilul, chefliii, ieşiţi la o băută într-o cîrciumă de mahala, care se aruncă în discuţii filosofice în pauza dintre meciuri. Politicienii debitează cu ardoare de pe ecrane şi ne mint că va fi şi bine, pentru că o merităm. O bună parte din cetăţeni încălzesc urechile şi ascultă, iar altă parte, care este sigură că oamenii oneşti şi cumsecade n-au ce căuta în politică îşi caută de treabă şi se conduc doar de propriile valori. Nu ştii cui să crezi şi pe cine să te bizui.

Şi cred că afară de probleme economice şi de dezvoltare noi ne mai confruntăm cu o belea: lipsa simţului superiorităţii casei şi patriei proprii. Mai ales fiind vorba de lipsa convingerii că chiar dacă patria ta nu e cea mai puternică şi mai prosperă, are totuşi punctele ei tari şi pe alocuri e cea mai faină. Să nu se confunde cu pseudopatriotismul ieftin şi guraliv, exploatat cu brio pe la mitinguri interesate politic şi campanii electorale. Îmi închipui că într-o măsură şi mai mare decît cîrnaţul prea scump, suferim de lipsa instinctului de bază al unui stat – senzaţia de a fi sau cel puţin a dori să fii cel mai bun.

Cu mulţi ani în urmă, cînd instinctul de mamă nu mă încerca în nici un fel, mi-a nimerit pe mîini o carte, unde am dat de nişte recomandări de psihologie pentru părinţi. Păi, iată acolo scria că de la cea mai fragedă vîrstă copilului trebuie să-i repeţi şi să-i menţionezi că el e cel mai bun, e cel mai frumos, e cel mai deosebit. Astfel de tactică îi va ridica nivelul de autoapreciere, îl va lipsi de frustrări şi-l va încuraja să devină cel mai bun în orice. Bineînţeles că toate aceste indicaţii trebuie să fie luate în sănătoase paranteze de raţiune, corectitudine şi adecvat. Că doar n-o să-i spui că e cel mai frumos şi cel mai bun unui mic purcel, care aruncă cu supa în tine. Or, de vreme ce toţi sîntem copiii patriei, de ce să nu se încerce astfel de metode şi cu poporul? Pentru că dacă tot o să ni se spună sau o să se comporte cu noi ca cu nişte măgari, atunci în scurt timp o să cerem fîn.

Simţul superiorităţii naţionale este ceva din domeniul nematerial şi nu se măsoară în cîrnaţ. Cum numai ţi se impun nişte principii universale de măsurare a fericirii în diametre de burtă – să ştii că ai pierdut. Mă irită mult toate aceste ratinguri şi sondaje mondiale care calculează în procente de toate şi pe toţi. Le văd ca pe o reprezentaţie psihologică de năruire a spiritului de superioritate, sedativ pentru cei „gălăgioşi”, lobotomie de mîndrie naţională a concurenţilor politici. Un fel de: Stai aşa! Ce fel de mare naţiune eşti tu?! Să vedem ratingul, pe ce loc te plasezi după nivelul de mulsoare a ţapilor. Pe ultimul sau pe penultimul? Deci, ciocul mic cu ultrapatriotismul tău de doi bani! Cel mai curios e că toţi aceşti şarlatani sînt ascultaţi. Ascultaţi în loc să fie goniţi cu mătura cea mare. Feluri de lichele, cu machiaj de fundaţii, ONG-uri şi asociaţii internaţionale se află în drept să-ţi facă femeile curve, în conformitate cu sondajul nu ştiu cărei borţi de covrig, să te facă prost, idiot şi răpănos şi să-ţi arate cu îngîmfare locul de lîngă oala de noapte a lumii. Şi iată aici, sînt două opţiuni: ori te conformezi şi îţi accepţi umil locul de lîngă budă care ţi se indică, ori îţi îndrepţi spatele şi demonstrezi că eşti om, personalitate care meriţi să fii acceptat în lume pe intrarea din faţă, nu cea din dos, rezervată doar personalului de serviciu.

Lilia GRUBÎI