Autor: Mihai CONŢIU

Că tare se i se mai potriveşte lui Mihai Ghimpu zicala următoare: Cînd mori, nu ştii şi nu simţi nimic, suferă ceilalţi. La fel este şi atunci cînd eşti prost! Vă daţi seama cît de bolnav, de megaloman, grandoman şi îndrăgostit de propriul său chip este Ghimpu, dacă are orgasme narcisiste numai cînd îşi ştie portretul atîrnat pe pereţii Primăriei, care-i condusă de bolnăviorul lui nepot, Dorin Chirtoacă? Caz clinic clasic pentru Secţia de Psihiatrie!

Narcisismul, conform DEX, nu conform mie, se manifestă printr-o atenţie excesivă faţă de propria persoană fizică; dragoste, admiraţie, adesea patologică, faţă de propria persoană; dragoste de sine. Că Ghimpu suferă şi de narcisism, o confirmă chiar el ori de cîte ori are ocazia, vorbind despre imaginare lupte pe care le-ar fi dus împotriva puterii sovietice, în numele democraţiei, românismului, a limbii române pe care n-o cunoaşte nici măcar la nivelul unui ţigan din cartierul Ferentari din Bucureşti şi multe altele. Chiar recent, acest individ insalubru a declarat, la postul public naţional de televiziune neliber, că are doar două defecte – sinceritatea şi bunătatea. Chiar că-ţi vine să-l iei la palme şi să-l scuipi pe acest animal politic greţos, iar asta în contextul în care luăm în consideraţie cît rău a făcut el acestui popor!

Cum ar arăta Fişa medicală patologică psihanalitică a lui Ghimpu

Trăsăturile fundamentale ale narcisismului lui Ghimpu sînt grandomania, nevoia constantă de admiraţie şi lipsa empatiei (empatie: 1. Formă de intuire a realităţii prin identificare afectivă. 2. Tendinţă a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viaţa eroilor din opere literare, filme etc.; nota red.).

Psihanaliza trasează primele direcţii în izolarea tulburării narcisiste de personalitate ca psihopatologie de sine stătătoare. Sigmund Freud conturează ipotezele legate de dezvoltarea timpurie a narcisismului de care suferă şi Ghimpu. Cercetări ulterioare au fost realizate de către psihanaliştii Otto Kernberg şi Heinz Kohut, în anii 1960. Kernberg introduce sintagma: structură narcisică de personalitate, iar Kohut pe cea de tulburare narcisică de personalitate. Abia în anul 1980, Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a III-a (DSM-III) recunoaşte şi introduce această nouă psihopatologie.

Conform Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale ediţia a V-a (DSM-V), se poate diagnostica tulburarea narcisistă de personalitate dacă pacientul Ghimpu indică cel puţin 5 dintre următoarele semne: este egocentric şi lipsit de empatie, iar Ghimpu chiar se crede buricul pămîntului moldovenesc, reacţionează la critici, înfuriindu-se, ruşinîndu-se sau simţindu-se umilit, prezintă sentimente de grandoare (a se vedea laudele lui cu presupusa luptă de 20-25 de ani), exagerează reuşitele şi talentele, este preocupat pînă la obsesie de succes, putere (obsesia lui Ghimpu faţă de funcţii), frumuseţe, inteligenţă şi iubire ideală (pasiunea lui sentimentală şi libidinoasă tîrzie faţă de Alina Zotea), are nevoie constantă de admiraţie şi atenţie, idealurile sale sînt întotdeauna egoiste, exploatează comportamentele celorlalţi pentru binele personal (l-a atacat pe Filat pentru a-i sluji lui Plahotniuc, care-i permite să se îmbogăţească), este invidios pe ceilalţi, mai ales dacă sînt aduse în discuţie reuşitele lor sau trăieşte cu impresia că ceilalţi sînt invidioşi pe el.

Două forme de manifestare extremă a tulburării narcisiste de personalitate au fost remarcate de practica clinică. Prima este legată strict de aroganţă şi de sentimentul unicităţii, iar pacientul este predispus să dezvolte episoade maniacale. De parte opusă, se pune problema unui narcisism vulnerabil (teama de a nu fi supus „oprobriului public”) care tinde să eşueze în depresie majoră.

În dezvoltarea psihologică a personalităţii narcisiste intervin factori genetici şi factori socio-familiali. În privinţa factorilor genetici, există studii care doresc să demonstreze nu numai că incidenţa psihopatologiilor este mult mai mare în rîndul familiilor în care ambii părinţi sînt diagnosticaţi cu o tulburare de personalitate, ci încearcă să identifice şi gene cu potenţial multifactorial care stau la baza acestor tulburări de personalitate.

Freuda fost primul care a lansat ideea că există două faţete ale narcisimului: narcisismul primar şi narcisismul secundar sau patologic. Narcisismul primar reprezintă o etapă normală în dezvoltarea copilului, depăşită în momentul în care atenţia acestuia se îndreaptă dinspre sine spre părinţii săi, cei care îi oferă protecţie. În cazul în care părinţii sînt absenţi sau există sentimente negative transmise de părinţi şi resimţite de copil, atunci se produce un blocaj în transferul atenţiei şi astfel, aceasta este concentrată asupra sinelui.

Plecînd de la viziunea lui Freud, Kernberg este de părere că tulburarea narcisistă de personalitate este înrădăcinată în copilărie şi are în prim-plan trăsăturile anormale de comportament ale părinţilor: severitatea, caracterul distant şi lipsa de empatie. Copilul încearcă să le atragă atenţia prin restrîngerea propriei personalităţi la o singură porţiune a sinelui, guvernată, de cele mai multe ori, de un talent sau de o abilitate fizică/intelectuală, fiindcă observă că doar prin prisma acesteia părinţii săi sînt mîndri de el. Astfel, copilul va face tot ce-i stă în putinţă spre a-şi dezvolta doar acea porţiune a sinelui, iar în cazul în care ea nu evoluează îndeajuns sau este asaltată de critici, vor apărea temeri şi sentimente de furie neexteriorizată ce vor fi mai departe închise într-o altă zonă a eului, nedezvoltată corespunzător şi deci, incapabilă să facă faţă. Prin urmare, refularea constantă a fricilor şi a mîniei va face ca persoana să oscileze tot timpul între două extreme: măreţie şi sentimentul de inutilitate şi goliciune.

Nu s-a descoperit încă nici un tratament care să ducă la vindecarea tulburării narcisiste de personalitate, aşa că Ghimpu, ţinînd seamă de vîrsta şi încăpăţînarea lui de a nega evidenţele, nu are nici o şansă. Cele două metode actuale de intervenţie, psihoterapia şi terapia medicamentoasă, se mărginesc la ameliorarea simptomelor sau a eventualelor complicaţii. Evoluţia depinde de voinţa pacientului şi de abilităţile medicului curant sau ale psihologului.

Aceşti maniaci care se vor în fruntea ţării…

Fiind chestionat despre portretul lui Mihai Ghimpu instalat pe peretele unui birou din Primăria Chişinău încă din 2012, Dorin Chirtoacă a dat un răspuns care, la fel, poate fi încadrat clinic. Iată ce a spus: „Nu a fost emisă nici o dispoziţie ca să fie instalate portretele funcţionarilor în birourile Primăriei. Şi eu am portretul Doinei şi a lui Ion Aldea Teodorovici la mine în birou”. Orice om normal se întreabă: Dar ce caută portretul unei nulităţi ca Ghimpu atîrnat pe peretele unei instituţii publice? Prin răspunsul său, spunînd că are şi el în birou portretele celor doi cîntăreţi decedaţi, Chirtoacă sugerează, din start, că unchiul său este o mare personalitate, comparabilă chiar cu Ştefan cel Mare sau preferaţii lui – Burebista şi Decebal.

Problema nu constă în aceea că un prost sau unul dus cu pluta suferă de narcisism, ci în faptul că acel individ periculos ajunge să controleze anumite pîrghii politice în stat. Am convingerea că anume acest sindrom i l-a exploatat sau i la cultivat cu cinism Vladimir Plahotniuc lui Ghimpu, atunci cînd l-a înrolat în Mafia lui de Stat.

În clipa de faţă, pentru a scăpa şi de acest servitor periculos al lui Plahotniuc, moldovenii au de aşteptat două posibile împliniri: a) alegeri anticipate, cînd Ghimpu nu va mai trece pragul electoral; b) să i se agraveze boala lui Gimpu, de aşa manieră încît să fie atît de vizibilă încît să fie internat cu forţa. Fireşte că, fiind „atei creştini”, preferăm prima variantă, nu de alta, dar măcar pînă Alina Zotea va reuşi să sugă din Ghimpu tot ceea ce mai este de supt, dar să se mai bucure şi el, săracul, căci este ultima zvîcnire!