Biografii. Giordano Bruno

Giordano Bruno a fost un teolog şi filosof umanist italian din epoca Renaşterii. Deşi călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A sfîrşit condamnat de Inchiziţie şi ars pe rug, dar astăzi este considerat un simbol al libertăţii de gîndire.

Giordano Bruno (1548, Nola, lîngă Neapole –17.02.1600, Roma) a fost un filozof, astronom, matematician şi ocultist italian, ale cărui teorii anticipează ştiinţa modernă. Cele mai importante dintre ele sînt teoria universului infinit şi teoria multiplicităţii lumilor, prin care el respingea astronomia tradiţională geocentrică şi, intuitiv, depăşea şi teoria heliocentrică a lui Copernic, potrivit căreia universul era finit.

Dar Giordano Bruno este celebru şi pentru sfîrșitul său tragic, ars pe rug, din cauza încăpăţînării cu care şi a susţinut ideile neortodoxe, într o vreme în care atît Biserica Romano Catolică, cît şi Bisericile Reformate afirmau cu şi mai multă forţă principiile rigide aristotelice şi scolastice, în bătălia pe care o duceau pentru evanghelizarea Europei.

Tinereţea

Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai tîrziu a fost supranumit Il Nolano (în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal. În 1562 a plecat la Napoli, pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia).

A fost impresionat de lecturile din G.V. de Colle, cunoscut pentru aplecarea sa către averroism (gîndirea multor filozofi creştini apuseni, care se inspirau din filozofia lui Aristotel, aşa cum fusese ea popularizată de către filozoful musulman Averroes) şi pentru interpretările proprii date instrumentelor de memorare şi artelor memoriei (opere mnemotehnice). În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico Maggiore din Napoli, luîndu şi numele Giordano.

Din cauza atitudinilor sale neortodoxe, destul de curînd a început să fie bănuit de erezie. Totuşi, în 1572 a fost hirotonisit preot, fiind trimis în acelaşi an înapoi la mănăstirea din Napoli ca să şi continue studiile de teologie. În iulie 1575 şi a terminat studiile, dar a devenit din ce în ce mai iritat de subtilităţile teologice.

A citit astfel două comentarii interzise ale lui Erasmus şi a vorbit liber despre erezia ariană, care nega divinitatea lui Iisus. În consecinţă, a fost acuzat de erezie, împotriva lui pregătindu se un proces condus de mai marele regional al ordinului, aşa că a fugit la Roma în februarie 1576. Acolo a fost acuzat pe nedrept de crimă. A început astfel un al doilea proces de excomunicare, iar în aprilie 1576 a fugit iar.

A abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, în 1578 s a dus la Geneva, cîştigîndu şi traiul din corectura de carte. S a convertit apoi la calvinism, însă, după ce a publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica Reformată era cel puţin la fel de intolerantă ca şi cea catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi reabilitat după ce a retractat şi, în sfîrşit, i s a permis să părăsească oraşul. S a stabilit în Franţa, mai întîi la Toulouse – unde a încercat în van să primească o absolvire din partea Bisericii Romano Catolice, fiind însă numit profesor de filozofie – iar apoi la Paris, în 1581. Acolo, Bruno a găsit un loc minunat unde să lucreze şi să predea.

În ciuda neînțelegerilor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţii francezi), curtea lui Henric al III-lea era dominată pe atunci de facţiunea moderată a catolicilor simpatizanţi ai regelui protestant al Navarrei, Henric de Bourbon, care a devenit moştenitorul oficial al tronului, în 1584. Atitudinea religioasă a lui Bruno se potrivea cu cea a acestui grup, iar el s a bucurat de protecţia regelui Franţei, care i a oferit postul temporar de lector regal.

În 1582, savantul a publicat trei lucrări de mnemotehnică, în care explora noi mijloace de a obţine o cunoaştere intimă a realităţii. A publicat şi o comedie în italiană, Lumînărarul (Il Candelaio), care, prin intermediul prezentării foarte vii a societăţii napolitane contemporane, constituia un protest împotriva corupţiei morale şi sociale din timpul său.

În primăvara lui 1583, Bruno s-a mutat la Londra, ducînd cu sine o scrisoare de recomandare de la Henric al III-lea pentru ambasadorul francez, Michel de Castelnau. S a simţit atras de Oxford, unde, în timpul verii, a ţinut o serie de prelegeri în care expunea teoriile coperniciene. Însă, din cauza primirii ostile pe care i au făcut o savanţii de la Oxford, a trebuit să se întoarcă la Londra, ca oaspete al ambasadorului Franţei. A frecventat curtea Elisabetei I, devenind apropiatul unor politicieni importanţi, precum Sir Philip Sidney sau Robert Dudley, conte de Leicester.

Opera

În februarie 1584 a fost invitat de Fulke Greville, unul dintre apropiaţii lui Sidney, să discute teoria despre mişcarea Pămîntului cu cîţiva doctori de la Oxford, însă discuţia a degenerat în ceartă. După cîteva zile a început să scrie dialogurile italiene, prima expunere sistematică a filozofiei sale.

Bruno a scris şase dialoguri, trei cosmologice – referitoare la teoria despre univers – şi trei morale. În Cina din Miercurea Cenuşii (Cena de la Ceneri 1584), nu numai că a reafirmat realitatea teoriei heliocentrice, dar a şi sugerat că Universul este infinit, compus din nenumărate lumi asemănătoare cu cele din sistemul solar. În acelaşi dialog, a anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinînd că ar trebui să urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.

În lucrarea În ce priveşte cauza, principiul şi unul (De la causa, principio et uno,1584) a elaborat teoria fizică pe care se baza concepţia sa despre univers: forma şi materia sînt strîns unite şi constituie unul. Astfel, el reducea dualismul tradiţional din fizica aristotelică la o concepţie monistă asupra lumii, care implica unitatea de bază a tuturor substanţelor şi coincidenţa contrariilor în unitatea infinită a Fiinţei.

În Despre universul infinit şi despre lumi (De l’infinito universo e mondi) şi a dezvoltat teoria cosmologică prin critica sistematică a fizicii aristotelice; a formulat şi conceptul inspirat din Averroes al legăturii dintre filozofie şi religie, potrivit căruia religia e considerată un mijloc de a instrui şi guverna poporul ignorant, iar filozofia e disciplina celor aleşi, care pot să se strunească pe ei înşişi şi să i guverneze pe alţii.

Alungarea bestiei triumfătoare (Spaccio de la bestia trionfante, 1584), primul dialog din trilogia sa morală, este o satiră la adresa superstiţiilor şi viciilor contemporane, fiind şi o critică virulentă a eticii creştine – mai ales a principiului calvinist al salvării numai prin credinţă, căruia Bruno îi opune o viziune exaltată a demnităţii tuturor activităţilor umane.

Cabala calului Pegas (Cabala del cavallo Pegaseo, 1585), similar cu dialogul precedent, dar într o cheie mai pesimistă, conţine o discuţie despre relaţia dintre sufletul omului şi sufletul universal, ajungînd la negarea individualităţii absolute a celui dintîi.

În Mîniile eroice (De gli eroici furori, 1585), Bruno recurge la imaginarul neoplatonic pentru a trata despre atracţia resimţită de sufletul omului de a se uni cu Unul infinit şi îl îndeamnă pe om să cucerească virtutea şi adevărul.

În octombrie 1585, Bruno s a întors la Paris, unde atmosfera politică se schimbase. Henric al III-lea abrogase edictul de pace cu protestanţii, iar regele Navarrei fusese excomunicat. Dar în loc să dea dovadă de prudenţă, savantul a intrat într o dispută cu matematicianul Fabrizio Mordente, un protejat al Partidei Catolice, pe care l-a ridiculizat în patru dialoguri, iar în mai 1586 a cutezat să l atace public pe Aristotel în O sută douăzeci de articole despre natură şi lume, împotriva peripateticienilor (Centum et viginti articuli de natura et mundo adversus peripateticos).

În acel moment, moderaţii l au renegat, iar Bruno a părăsit Parisul. A plecat în Germania, unde a rătăcit de la un oraş universitar la altul, ţinînd prelegeri şi publicînd diferite lucrări minore, printre care O sută şaizeci de articole (Articuli centum et sexaginta, 1588) împotriva matematicienilor şi filozofilor contemporani, în care şi a expus concepţia despre religie – o teorie a coexistenţei paşnice a tuturor religiilor, bazată pe înţelegere reciprocă şi pe libertatea de a-şi discuta reciproc dogmele. Însă, în ianuarie 1589, la Helmstedt, a fost excomunicat de Biserica Luterană. A rămas în Helmstedt pînă în primăvară, elaborînd lucrări de magie a naturii şi a matematicii (publicate postum) şi lucrînd la trei poeme în limba latină – Despre întreitele minim şi măsură (De triplici minimo et mensura), Despre monadă, număr şi figură (De monade, numero et figura) şi Despre imens, nenumărabile şi nefigurabile (De immenso, innumerabilibus et infigurabilibus) în care a reluat teoriile expuse în dialogurile italiene şi a dezvoltat conceptul unei baze atomice a materiei şi a fiinţei.

Pentru a publica aceste lucrări, în 1590 s-a dus la Frankfurt pe Main, dar senatul oraşului i-a respins cererea de rezidenţă. Totuşi, el a rămas la mănăstirea carmelită, ţinînd prelegeri în faţa doctorilor protestanţi şi atrăgîndu şi reputaţia de „om universal“ care, după părerea starețului mănăstirii, „nu are nici urmă de religie“ şi „a cărui preocupare de căpătîi e să scrie şi să şi închipuie ciudăţenii deşarte şi himerice“.

Ultimii ani

În august 1591, invitat de patricianul veneţian Giovanni Mocenigo, Bruno a făcut greşeala fatală de a se întoarce în Italia. În acel moment însă, primejdia nu părea prea mare: Veneţia era cel mai liberal dintre statele italiene; tensiunile în Europa scăzuseră temporar, după moartea papei Sixt V, în 1595; protestantul Henric de Bourbon ajunsese pe tronul Franţei şi o pace religioasă părea iminentă. În plus, Bruno încă mai căuta să ajungă într o academie unde să şi expună teoriile şi aflase probabil că era vacantă catedra de matematică de la Universitatea din Padova. Aşa că s a dus aproape imediat la Padova şi la sfîrşitul verii lui 1591 a început să ţină prelegeri private pentru studenţii germani, scriind Prelegeri de geometrie (Praelectiones geometricae) şi Arta deformării (Ars deformationum).

Pe la începutul iernii, cînd s a convins că n avea să primească această catedră (care i a fost oferită lui Galilei în 1592), s a întors la Veneţia ca oaspete al lui Mocenigo şi s a implicat în discuţiile dintre aristocraţii veneţieni progresişti care, ca şi el, erau înclinaţi spre analize filozofice fără să ţină cont de implicaţiile teologice ale acestora.

Dar libertatea lui Bruno a fost curmată cînd Mocenigo – dezamăgit de lecţiile particulare de arta memoriei pe care i le dăduse savantul şi enervat de intenţia acestuia de a se întoarce la Frankfurt, pentru a publica încă o carte – l a denunţat în mai 1592 Inchiziţiei veneţiene, pentru teoriile sale eretice. Bruno a fost arestat şi judecat. El s a apărat recunoscînd că a făcut greşeli teologice minore, dar punînd în evidenţă caracterul mai degrabă filozofic decît teologic al doctrinei sale. Procesul părea că intrase pe un făgaş favorabil lui Bruno, dar Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea sa, iar pe 27 ianuarie 1593 savantul a fost întemniţat la palatul roman al Sant’Uffizio (Sfîntul Oficiu al Inchiziţiei).

Procesul de la Roma a durat şapte ani. La început, Bruno s a apărat ca şi la Veneţia, negînd orice interes pentru problemele teologice şi reafirmînd caracterul filozofic al speculaţiilor sale. Apoi a făcut o încercare disperată de a demonstra că teoriile sale nu erau incompatibile cu concepţia creştină despre Dumnezeu şi creaţie. Inchizitorii însă i au respins toate argumentele. În cele din urmă, savantul a declarat că nu are nimic de retractat şi că nici măcar nu ştia ce voiau ei să retracteze. Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit şi eretic încăpăţînat. Sentinţa i a fost citită oficial pe 8 februarie 1600, iar el le a spus judecătorilor: „Probabil că vouă vă e mai frică de condamnarea mea decît îmi este mie“. Peste nouă zile, a fost dus la Campo de’ Fiori cu un căluş în gură şi ars de viu.

Teoriile lui Bruno au influenţat ştiinţa şi filozofia din secolul al XVII-lea şi începînd cu sec. al XVIII-lea au fost preluate de mulţi filozofi moderni. Ca simbol al libertăţii de gîndire, a inspirat mişcările liberale europene din sec. al XIX-lea, mai ales Risorgimento italian (mişcarea pentru unitate naţională şi politică).

A fost interesat de atît de multe domenii, încît cercetătorii actuali nu cad de acord în ce priveşte semnificaţia principală a operei sale. Viziunea lui cosmologică anticipează cîteva aspecte fundamentale ale concepţiei moderne despre univers; ideile sale etice, care se opun eticii ascetice religioase, trimit către activismul umanist modern; iar idealul său de toleranţă religioasă şi filozofică i a influenţat pe gînditorii liberali. Pe de altă parte, personalitatea sa impetuoasă şi interesul pentru magie şi ocultism au dat naştere multor critici. Însă Bruno rămîne una dintre cele mai importante personalităţi din istoria gîndirii apusene şi un precursor al civilizaţiei moderne.

Scris de Scientia.Ro