E plăcut să trăiești minunățiile pe care le oferă viața în fiecare clipă, să simți iar și iar plăcerile lumești, gustate ușor, în mod firesc. E și asta o rețetă a fericirii, una epicuriană, a deschiderii senine către ziua de azi, către oportunitățile simple ale momentului.

Dar s-ar putea să nu te mulțumești cu atît, dacă simți povara unei datorii, a unei misiuni, dacă ești posedat de o vocație sau dacă ai decis să te „inițiezi în cultură”, după formula celor puțini, care au ales calea devenirii în detrimentul popasului desfătării.

Bucuriile clipei sînt ca roua dimineții pe frunzele dornice de vlagă; ele oferă o vremelnică sclipire și potolire a setei, apoi sînt evaporate și uitate pînă-n seară. Și numai marile împliniri ne umplu de o calmă și durabilă fericire, ca rădăcinile care hrănesc lăstarul cu seva trasă din solul subteran, dens și opac. Ele, împlinirile, ne stau în minte cînd ajungem la etapa evaluărilor. Tot ele rămîn în amintirea celor care ne vor succeda.

Vine o vîrstă cînd elementarele plăceri joviale și bucuriile făpturii nu te mai mișcă. Le întîmpini sastisit, derutat de repetiția lor monotonă. E bine cînd îți dai seama de asta la timp, fără a întîrzia, fără a aluneca în depresia sau criza vîrstei de mijloc, care îi sufocă pe atît de mulți; îi apucă o nostalgie a rostului, o spaimă că nu-și justifică viața, că s-au irosit.

După ce vom trece de zenitul existenței, vom dori să descoperim umanul și idealul din noi și-l vom căuta în buretele interior pe care l-am îmbibat de-a lungul anilor. Cu ce l-am îmbibat? Ce vom scurge din el? Ce ni se va ivi în fața ochilor? Cu ce ne vom mîndri? Puțini știu să-și adreseze cu anticipare astfel de întrebări.

Privește-ți viața ca pe o hartă, într-un context larg, cît mai devreme posibil.

Nu te consuma pe nimicurile zilei de azi, fiindcă micile desfătări de moment nu au proprietatea de a se acumula în memoria ta, ele nu se sedimentează nicicum și niciunde. Roiurile de fleacuri, sindrofiile nesfîrșite și goana după aventuri ne mistuie timpul și energia pe care le merită lucrurile mai importante, cele fundamentale pentru sensul oricărei existențe conștiente de valoarea sa.

Cu noi rămîn, pe termen lung, doar evenimentele și sentimentele, cele care sînt rodul investițiilor intelectuale și spirituale. În apusul vieții, ele ne vor încălzi sufletul, nu amintirea încețoșată a chefurilor tinereții sau a plăcerilor efemere.

Ne vom aminti cu drag de unele cărți citite, mai puțin de jocurile video sau de serialele vizionate pe bandă rulantă. Ne vom aminti de bucuriile sincere ale copilăriei, de produsele creației noastre, de aplauzele publicului, de întîmplările din familie, de primii pași ai copilului, ne vom aminti și de mirosul lăsat de ploaie, de valurile mării, de fețele bunicilor, de visele nerealizate și de momentele de durere, care și ele ne-au umanizat, fac parte din ce sîntem noi în final.

Durerile întotdeauna vor surclasa bucuriile, cantitativ. Așa funcționează viața. Dar numai marile înfăptuiri vor putea potoli în memoria noastră marile dureri. Așa funcționează conștiința.

Opera, oricare o fi ea, este o supraviețuire a eului. E un triumf al spiritului. Ea îți oferă uriașa plăcere de a fi mulțumit de tine însuți.

Nikos Kazantzakis, lucrînd la una din cărțile vieții sale, „Odiseea”, mărturisi: „Cred că salvarea mea din punct de vedere spiritual depinde de Odiseea. Dacă Odiseea va trăi, voi trăi și eu”. E o mărturisire atît de comună pentru majoritatea creatorilor, pentru cei care au ales o cale.

Nu știu dacă voi trăi triumful vreunor împliniri, dar știu că voi avea satisfacția de a-mi fi trăit măcar în parte vocația. Voi ști că în raport cu radiera morții, am făcut mici tentative de a lăsa în urma mea neștearsă o virgulă sau un semn de întrebare.

Dorian FURTUNĂ