Cea mai mare realizare a culturii feniciene este crearea și folosirea alfabetului. Fenicienii au fost primii care s-au gîndit să redea, prin semne scrise, sunetele. În alfabetul lor existau 22 de litere, iar principiul lor de scriere a stat la baza scrisului european, inclusiv a scrisului chirilic. Fenicienii erau meşteşugari iscusiţi, de la ei s-au preluat tehnica producerii sticlei şi metodele de folosire a emailurilor pe stofe şi pe suprafeţe metalice.

Chiar grecii îi considerau pe fenicieni învăţătorii lor. Cel mai mult s-au evidenţiat fenicienii în arta navigaţiei. Conform unei legende, primul navigator a fost un tăietor de lemne: un mare incendiu iscat în pădure i-a blocat calea de retragere şi atunci omul a tăiat un cedru, l-a împins în apă şi a plutit pe el.

Mai tîrziu, fenicienii au învăţat să construiască galere uşoare şi rapide. Ei au fost primii care au început să facă fundurile corăbiilor cu chila alungită. Ei au navigat în Marea Mediterană şi în Marea Neagră, ajungînd pînă la Marea Roşie şi Oceanul Indian şi tot ei au înconjurat pentru prima dată Africa. Fenicienii se orientau după Soare şi după stele, tehnică transmisă din generaţie în generaţie.

Spre deosebire de contemporanii lor, fenicienii tindeau să evite războaiele, rezolvînd toate problemele pe cale diplomatică. Ei considerau comerţul o îndeletnicire onorabilă, aducînd mărfuri din toate părţile lumii. Oraşele lor nu erau întărite. Pînă în secolul al IX-lea, Fenicia era o uniune de oraşe, nu un stat aparte. Atunci cînd de oraşele lor s-au apropiat și i-au atacat asirienii, fenicienii şi-au revizuit politica.

Pigmalion, Regele Tirului, a adunat în grabă armatele sale, respingînd atacul. În acelaşi timp, în întreaga zonă a început o epidemie de răpciugă. Pigmalion a fost nevoit să-i ia zilele unchiului său şi cumnatului său de soră. Soţia acestuia, Regina Elissa, părăsise oraşul. Împreună cu alţi fenicieni, ea s-a îmbarcat pe o navă, încredintîndu-şi soarta zeului navigatorilor Melqart.

A ajuns pe coasta Africii, unde, de 300 de ani, existau coloniile feniciene Utica, Hippo, Hadriintum. Elissa l-a rugat pe guvernatorul local să-i cedeze nişte pămînturi. Acesta le-a spus fenicienilor că le oferă doar atît pămant cît poate fi acoperit cu o piele de bou. Atunci, înţeleapta Regină a tăiat pielea în fîşii înguste, pe care le-a înşirat pe o colină întreagă. În scurt timp, aici a fost înălţat un oraş, unde veneau locuitorii băștinași, pentru a vinde noilor sosiţi produse alimentare şi diverse mărfuri. Astfel a fost întemeiată Cartagina. Foarte curînd, oraşul a devenit unul dintre cele mai mari şi mai bogate aşezări din lumea antică.

În perioada de înflorire maximă, populaţia acestui oraş ajunsese la un milion de locuitori. Pe istmul care desparte oraşul de continent, fenicienii au înălţat trei rînduri de ziduri cu înălţimea de 15 metri şi grosimea de 10 metri. În turnurile puternice au fost săpate subsoluri cu o adîncime de 10 metri. Dinspre mare, Cartagina era apărată de un zid. În interiorul oraşului erau dispuse cazărmile pentru 20 de mii de pedestraşi şi 4.000 de călăreţi. Au fost găsite grajduri pentru 4.000 de cai şi 300 de elefanţi.

Apa ajungea în Cartagina printr-un canal cu lungimea de 132 kilometri şi se păstra în cisterne mari subterane, pentru ca locuitorii să nu moară de sete în timpul asedierii oraşului. În oraş se afla şi un izvor subteran. Cartagina avea multe biblioteci, care conţineau numeroase referiri asupra călătoriilor maritime, compuneri ale istoricilor, tratate ale filozofului Clitomach, manuale de agronomie. Din păcate, toate acestea au fost distruse de către romani. S-au păstrat doar unele cărţi traduse în latină şi în greacă. Citindu-le, îţi poţi da seama cît de mare a fost contribuţia adusă de cartaginezi la dezvoltarea civilizaţiei.

Principala ocupaţie a cartaginezilor era comerțul. Depozitele oraşului erau pline cu ulei adus din Sicilia, vinuri din Rodos, carne de vită din Syrtica, staniu din Bretania, argint din Spania, fier din Elba, stofe din Malta, obiecte de sticlă din Egipt, ceramică din Grecia şi tablouri, piei şi bijuterii din aur şi argint confecţionate chiar în Cartagina.

Deosebit de preţioasă era sarea. Aceasta era obţinută din lacurile sărate aflate în deşertul Sahara. Chiar şi în oraşele din apropierea acestor lacuri, sarea era foarte scumpă, ajungînd la preţul metalelor preţioase. Cartaginezii efectuau comerţ pe un teritoriu vast, care se întindea pînă în Africa de Vest şi Irlanda. Vasele lor nu numai că ajungeau pînă la hotarele continentului european, dar şi treceau de ele. Deasupra etravelor, adesea se înălţau medalioane sculptate, întruchipînd capete de cai, iar navele erau numite „cai de mare”. Pe „pomeţii” vaselor, fenicienii pictau ochi albaştri. Această tradiţie s-a păstrat pînă astăzi, sub formă de drapele, pe pupele bărcilor navelor militare. Imaginea ochilor a rămas principalul element de decor al şalupelor pescăreşti din Malta, colonie înfiinţată de fenicieni încă în secolul al XIII-lea î.Hr.

În căutare de noi pieţe de desfacere, cartaginezii organizau mari expediţii maritime. Astfel, o expediţie condusă de navigatorul Himilcon a cercetat peninsulele Bretania şi Cornwall, a trecut prin Strîmtoarea Mînecii, plutind pînă la gurile de vărsare ale Rinului. Fenicienii au încercat să traverseze Oceanul Atlantic. Au reuşit să navigheze pînă la Marea Sargaselor şi se părea că vor ajunge şi în America, dar au făcut cale întoarsă, iar Himilcon a notat: „Mai departe, spre Vest de Coloanele lui Melqart (adică Gibraltar), marea este nemărginită”. Un eveniment aparte a fost expediţia lui Hanno Navigatorul pe coasta Africii de Vest. La această expediţie au participat aproape 30.000 de oameni, ambarcaţi pe 60 de nave.

Cartaginezii au ajuns în Camerun şi, pe unde treceau, întemeiau noi cetăţi, în care lăsau oamenii lor de pe vase. În primele trei secole de existenţă, fenicienii au reuşit să evite conflictele militare de mare amploare, ducînd o viaţă paşnică. Din secolul al VI-lea î. Hr., au trebuit să opună rezistenţă năvălitorilor greci, care îşi lărgeau sfera de influenţă şi care doreau să-i alunge pe fenicieni din Syrtic şi Sicilia. A început un şir de războaie care au durat 400 de ani şi s-au încheiat prin distrugerea Cartaginei de către romani. Mai întîi, a dispărut Fenicia, în anul 332 fiind atacată de armatele lui Alexandru Macedon. După un asediu de şapte luni, oraşul Tir a fost cucerit şi distrus, iar locuitorii lui, cîţi rămăseseră în viaţă, au fost făcuţi robi. Astfel şi-a încheiat existenţa „ramura orientala” a fenicienilor.

La Vest, cartaginezii, asociindu-se cu romanii, au reuşit să oprească înaintarea grecilor, distrugînd în anul 275 î. Hr., în Sicilia, armata lui Pyrrhus. După doar zece ani, din cauza contradicţiilor apărute între Roma și Cartagina, tot în Sicilia, a început un război între aceste ţări, foste aliate, două „supraputeri” ale lumii antice. Romanii erau agresivi şi crunţi, chiar şi pentru acea epocă zbuciumată. Istoria Statului Roman era constituită dintr-un sir de războaie interminabile, duse într-un spaţiu întins din Britania, în Vest, pînă la Dunăre, în Nord, pînă în Asia Mijlocie, la Est, şi pînă la Garamantia, în Sud. „Romanule, ţine minte”, scria Virgiliu, „să conduci autoritar popoarele. Aici trebuie să-ţi aplici arta ta: să instalezi pacea şi ordinea”. Politica romană de acaparare şi dorinţa de a obţine supremaţia, în Vestul Mării Mediterane, a condus la un conflict direct cu Cartagina. Senatorul şi istoricul Cato cel Bătrîn îşi încheia orice cuvîntare în Senat cu permanentul îndemn: „Delenda Cartago!” („Distrugeţi Cartagina!”). În total, au fost trei confruntări armate. Primul război a durat 24 de ani (anii 264-241 î. Hr.).

Pînă în anul 256, învingeau cînd cartaginezii, cînd romanii. Atunci a fost învinsă flota cartagineză, în lupta de lîngă insulele Egadi. Anul 241 aduce pacea, dar Cartagina pierde Sicilia, rămînînd în continuare o mare putere militară și maritimă. Un nou război a început în anul 218 î. Hr. şi a durat 17 ani. Romanii doreau cu orice preţ să distrugă Cartagina, care le bloca drumul spre obţinerea supremaţiei. Cartaginezii voiau să slăbească puterea Romei, aliindu-se cu Macedonia şi Siria, pentru a crea un echilibru de forţe în Marea Mediterană.

Pentru romani, era deosebit de important ca să-şi poată menţine dominaţia asupra mării. De aceea, victoriile strălucite ale celebrului conducător al cartaginezilor, Hannibal, în bătăliile de la Ticinus, Trebia, Cannae şi Transimene, au putut amîna, dar nu au putut evita înfrîngerea de la Zama, în anul 202 î. Hr., şi distrugerea Cartaginei. În 218-201 î. Hr., Războiul Punic, numit şi „Războiul contra lui Hannibal”, a pus capăt dominaţiei cartaginezilor în această zonă, ei păstrîndu-şi doar teritoriile din jurul metropolei.

Nu s-au pierdut cu firea, continuînd să se ocupe cu agricultura şi comerţul. Atunci, romanii au hotărît să nimicească pentru totdeauna acest adversar dur, care renăștea ca Pasărea Phoenix. Cartaginei i s-a dat un ultimatum: să predea 300 de copii drept ostatici şi să depună armele. Cartaginezii au fost de acord. Duşi pe corăbii, copiii erau transportaţi la Roma. Romanii, după ce au primit şi 200 de mii de seturi de arme şi 3.000 de catapulte, au mai formulat o solicitare: Cartagina să fie părăsită de locuitorii săi, iar aceştia să se retragă în interiorul continentului. Refuzul ar fi însemnat pentru cartaginezi moartea, iar îndeplinirea însemna renunţarea la comerţ, la navigaţie, ulterior încetînd să mai existe ca popor şi dizolvîndu-se printre băştinaşi. Locuitorii oraşului au refuzat această solicitare.

În anul 149 î .Hr., romanii încep un nou asediu al Cartaginei, care a durat pînă în anul 146. Cartaginezii se opuneau cu un eroism nemaiîntîlnit, refuzînd toate propunerile de capitulare, respingînd atacurile tot mai numeroase. Bărbaţi și femei lucrau fără întrerupere în ateliere, confecţionînd zilnic 300 de paloşe, 100.140 de scuturi, 500 de lănci şi suliţe şi 1.000 de săgeţi pentru baliste. Funiile pentru catapulte erau împletite din părul femeilor. Pentru construcţia vaselor maritime, topeau statuile din cupru şi scoteau grinzile de lemn ale caselor. Cînd Cartagina a fost cuprinsă de flăcări, Hasdrubal, care conducea apărarea oraşului, a încercat, în ultimul moment, să se retragă din faţa cuceritorilor, însă nu i s-a permis să iasă din oraş. În faţa templului Eshmoun, el a cedat paloşul său conducătorului oştilor romane, consulul Publius Cornelius Scipio Aemilianus.

Luptele au încetat pentru un timp. Soţia lui Hasdrubal, Sofonisla, i-a reproşat că e fricos şi, luîndu-şi copiii de mînă, a intrat în templul unde se refugiaseră ultimii 900 de apărători ai oraşului, care refuzaseră să se predea atacatorilor, şi a murit împreună cu ei. Din 700 de mii de locuitori, aflaţi în Cartagina înainte de asediu, au rămas în viaţă doar 50 de mii, aceştia fiind făcuţi robi. După ce focul a înghiţit tot ce se putea din Cartagina, ruinele ei au fost şterse de pe faţa pămîntului. Locul pe care s-a aflat oraşul a fost arat, presărat cu sare şi blestemat. Astfel şi-au încheiat fenicienii existenţa în Africa.

Amintirea despre acest talentat popor de navigatori şi descoperitori de noi pămînturi s-a păstrat în denumirile geografice: Tunisia poartă numele zeiţei feniciene a Lunii, Spania, în limba feniciană, înseamnă „plaja iepuraşilor”, chiar şi cuvîntul Europa este fenician, însemnînd „Soarele care apune”.