George ENESCU: “Noi n-avem muzică naţională”

Compozitor, violonist, pedagog (printre elevii săi figurează şi sir Yehudi Menuhin, violonist american de notorietate mondială), pianist, dirijor şi maestru neîntrecut al aranjamentului muzical, George Enescu (1881, Liveni, Botoşani-1955, Paris) este considerat cel mai important muzician român, cu studii de specialitate la Viena (1888-1894) şi Paris (1895-1899). Alături de Constantin Brîncuşi (Brancusi, pentru occidentali), Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu – cei mai cunoscuţi români pe mapamond,– el este un mesager al spiritului carpatin în lume.

În anul 1914, jurnalistul botoşănean Tiberiu Crudu a realizat un interviu cu G. Enescu. În prima parte a interviului compozitorul se referă la actul creaţiei muzicale:

Tiberiu Crudu: -- Ce v-a făcut să studiaţi muzica: o anumită înclinare sufletească sau un imbold extern avut în urma vreunei audiţii muzicale?

George Enescu: -- Imboldul intern, desigur, mai imperios după fiecare audiţie muzicală.

T. C.: -- Ce vă place mai mult: a executa sau a compune?

G. E.: -- Fără comparaţie, compoziţia… căci e nesfîrşitul, veşnic noul, viitorul, aşteptatul senzaţiilor necunoscute… şi-n sfîrşit sentimentul c-ai fixat impalpabilul.

În a doua parte a interviului, George Enescu susţine în mod şocant că muzica tradiţională românească nu are nimic original şi că ar fi în mare parte inspirată din melodii orientale.

T. C.: -- Ce idei aveţi despre muzica noastră românească şi întrucît credeţi că poate fi socotită originală?

G. E.: -- Muzică compozită făcută de elemente orientale, ungureşti şi ruseşti, fuziune care dă ceva original… mai este şi-un element: elementul pur popular anonim. Spre exemplu, este un cîntec breton prelucrat de prietenul meu Jean Hure, compozitor francez, care seamănă cu vreun cîntec trist de la noi. Sînt unele analogii între muzica noastră şi scandinavă.

T. C.: -- Doina noastră românească are ceva original în ea?

G. E.: -- Doina noastră are caracter definitiv oriental şi răspunde cu totul prin tristeţea ei melancoliei noastre native, de aceea am şi adoptat-o în aşa fel încît pare copila noastră.

Se vede că George Enescu făcea aceste aserţiuni şocante (şocante e puţin spus: “scandaloase”!) în deplină cunoştinţă de cauză, în urma unor meditaţii la rece, fiindcă aceeaşi părere a compozitorului privind muzica românească este formulată şi în alte două interviuri anterioare, din anul 1912, inserate în publicaţiile „Flacăra” şi „Luceafărul”:

Reporter „Flacăra”: -- Aţi spus unui redactor al „Luceafărului” că noi n-avem muzică naţională.

George Enescu: -- Şi aşa este. Nu se poate susţine că muzica noastră populară are un caracter bine definit naţional. Însă doina noastră nu este decît un amestec de motive arabe, ruse şi ungureşti.

Reporterul de la “Flacăra” îşi aminteşte că George Enescu a exemplificat practic cele afirmate: “Domnul Enescu mi-a spus: „Să-ţi dau o dovadă?” Şi domnul Enescu prinse a intona o arie naţională. “Ştii ce-i asta?”, mă întrebă, după un scurt răstimp. “Un cîntec naţional”, i-am răspuns. „Te-nşeli, este o arie arabă”, mi-a răspuns imediat compozitorul. Intonă apoi cîteva măsuri din alt cîntec, care părea tot românesc. „Tot arab şi ăsta?”, mă grăbesc să întreb. „Nu! Acesta e grecesc. S-a întîmplat cu muzica noastră naţională ceea ce s-a întîmplat şi cu fiinţa noastră etnică. După cum sîngele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri care au trecut prin această parte a Europei, tot aşa şi muzica noastră naţională a păstrat accente, răsunete, influenţe din cîntecele acelor popoare. De aceea cîntecele noastre naţionale au o bază orientală”.

Totuşi, în interviul din “Flacăra” compozitorul recunoaşte că există o notă de originalitate, un element care în alte culturi nu ar putea fi găsit: „E foarte greu de desluşit această originalitate. Este tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile şi dealurile noastre moldoveneşti, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gîndurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin care-mi este prieten, auzindu-mă odată executînd o bucată a mea, mi-a spus: în această compoziţie este parcă ceva ce nu se poate îndeplini. Dorul, îmi pare singura caracteristică originală a cîntecelor româneşti”.

Interviul lui Tiberiu Crudu, care trebuia să apară în anul 1914 în ziarul botoşănean „Ştirea”, a fost publicat abia 15 ani mai tîrziu, adică în 1929. Varianta oficială ar fi fost rătăcirea manuscrisului de către jurnalist. Din culise, se lasă să se înţeleagă însă că nu putea să vadă lumina tiparului şi să scandalizeze opinia publică cu părerile sale “nepatriotice” despre doină şi muzica românească.

„Au scandalizat pe unii cu siguranţă aceste răspunsuri ale marelui compozitor. Dar acesta îşi exprima părerile cu un fundament şi mai ales răspunsurile sale nu au fost de circumstanţă, fiind expresia unei profunde analize a acestui subiect”, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median, cel care a scos la lumină aceste interviuri şi le-a făcut publice la Botoşani.

Deci, să recapitulăm: după cum sîngele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri care au trecut prin această parte a Europei, tot aşa şi muzica noastră naţională a păstrat accente, răsunete, influenţe din cîntecele acelor popoare.

Ce-i asta? ne întrebăm noi, cei educaţi, de către o istorie politizată în exces, în spiritul purităţii etnice şi al exclusivităţii naţionale. Pace în suflete şi linişte în ţară, bravi urmaşi ai lui Decebal şi Traian: e un simplu fapt divers care poate, în cel mai bun caz, să incite la discuţie. Căci totul, absolut totul este discutabil.

Nu ideile trăsnite sînt periculoase, ci prejudecăţile adînc înrădăcinate, acestea închizînd orizonturile cunoaşterii. Că doar nu sîntem nebuni ca să luăm în serios spusele celui mai mare muzician român! Ş-apoi cine-i Enescu ista de cutează să ne înveţe minte? Las’ că ştim noi că soacră-sa a fost surdă…

În general, cu muzica populară se întîmplă lucruri stranii pe glob. Se ştie că pe Constantin Brîncuşi îl interesa dimensiunea muzicală a spiritului uman. În atelierul său din Paris avea un patefon şi o colecţie de vreo două mii de discuri cu muzică populară din lumea întreagă. Odată, arhitectul Octav Doicescu îi făcu o vizită în atelier, unde avu loc următorul dialog:

-- Cunoşti muzica populară românească? întrebă Brîncuşi.

-- Desigur că o cunosc.

Maestrul zîmbi viclean:

-- Am să-ţi pun o placă şi ai să-mi spui ce este.

După ce a ascultat piesa, arhitectul spune:

-- E o horă.

-- Bine, dar din ce regiune?

-- Cred că din Brăila.

Celebrul sculptor îi zise: -- Nu! Nu-i din Brăila. Acum vezi ce e cu muzica populară? Eu am cules-o din Sudanul african!

Deci, horă românească din Sudan sau muzică populară africană din Brăila... Iată de ce este indicat ca în şcoli să se studieze istoria integrată (concept european!), inclusiv a culturii. Pentru ca nici un popor să nu se considere buricul pămîntului – sursă permanentă de împăunări, gurguţări, ţînţoşenii şi stări conflictuale. Totul în lume se întrepătrunde şi se intercondiţionează reciproc; totul este preluare, adaptare şi localizare. Noi am banalizat terfelind conceptul european de istorie integrată sau comparată prin atacuri de presă în haită, prin recursul tradiţional la băşcălie – aceasta fiind rarisima noastră capacitate de a compromite totul, de a transforma aurul în rahat. De a trece prin Istorie ca raţa prin apă.

De ce facem uz de băşcălie în cazurile în care situaţia reclamă seriozitate şi luciditate, răspundere şi asumare de destin? Probabil, pentru că ne este frică. Ne temem ca, în comparaţie cu alţii, să nu părem mici, oftători şi plîngăcioşi ca un ghiocel nimerit desculţ printre petece de zăpadă primăvara devreme. După cum spunea bunul poet Mircea Dinescu, am compromis comunismul, vom compromite şi capitalismul!

Nimic serios nu se realizează fără informare temeinică, fără studiu aplicat la obiect, fără disciplină interioară, fără efort continuu de durată şi beţia constructivă a riscului. Şi atunci, mereu fiind surprinşi – din lene, superficialitate ori neglijenţă – cu temele nefăcute, o cotim etern spre filologie, spre istorie mitizată, spre patriotism mihaighimpist, căci altceva nu avem şi nici nu prea putem face. Am vaga impresie certă că aerul pe care îl respiră acest neam este Iresponsabilitatea şi Minciuna. FilFac!

Dinu MIHAIL